joi, 30 martie 2017

Om înspre înger - A doua carte


A doua carte - pdf, aici

Constantin Luntraru
A DOUA CARTE

*

Precum lumina ajunge diluată pe Pământ şi numai
în forma aceasta coruptă este benefică pentru fiinţele
vii, tot aşa cunoaşterea şi învăţătura autentică nu este
bună pentru ele, deocamdată. Dacă ea ar veni în toată
splendoarea ei mişcarea electronilor s-ar opri, pentru
că însăşi orice motivaţie a exprimării este un efect al
ignoranţei din forme şi substanţe.
Motivaţia oricărei fapte poate fi îmbrăcată în
cuvinte frumoase, dar motivaţia aparţine persoanei,
iar persoana aparţine minţii şi când mintea dă şi
ridică este pentru a avea ce să ia şi să trântească la
pământ; dacă nu şi-ar lua darurile înapoi i s-ar
consuma toată substanţa, ajungând goală şi secătuită…
Numai în cel care depăşeşte deşertăciunea oricărui
obiectiv şi trăieşte fără vreo aşteptare, când lasă viaţa
din el să zburde, e pace şi soare, nu în cel care caută
un răspuns.
De ce, pentru ce, de când, cum, unde, care –
creează monumente de beton, dar fericire interioară
niciodată.
De aceea, toată manifestarea poate fi un prilej de
joacă şi de veselie dacă nu te amesteci în evoluţia
celui ce a ajuns om, prin instituirea regulilor şi a
legii, încurajând conştiinţa, dacă nu te ataşezi de
nimic şi înţelegi că ce se naşte apare din ceea ce
moare, că cei dragi – prietenii şi tovarăşii de joacă –
izvorăsc din tine mereu…

*

Creaţia este joaca eternului, din care a rezultat
frumosul, binele şi lumina, dar şi urâtul, răul şi
întunericul.
De aceea existenţa în creaţie este umbra eternului,
de unde izvorăşte moartea şi uitarea.
Lumina fără întuneric şi frumosul fără urât nu
există pentru că tot ce există trebuie să fie muritor,
altfel viaţa temporală ar fi o plictiseală şi universul
întreg o inconştienţă eternă. Conştiinţa se realizează
numai prin dualitate, de aceea există manifestare.
Absolutul există în sine, creaţia – numai în minte,
sunt planuri diferite –, nu există nici un antagonism
între ele…

*

Adevărata meditaţie, indispensabilă evoluţiei, se
realizează prin nemişcarea trupului şi a minţii, simţindu-
te pe tine ca o stare energetică subtilă, cea mai
subtilă pe care o poţi percepe, doar prezenţă, atent la
sunetul care pare că vine din exterior, în chiar clipa
producerii lui, precum cântecul unei păsări, ticăitul
unui ceas, glasul unor oameni sau zbârnâitul fin al
celulelor cerebrale, ca într-un transformator electric,
mereu producându-se printr-o notă, printr-o simplă
octavă, înainte ca să devină mesaj prin succesiune şi
procesare mentală, pentru că astfel apare conştiinţa
timpului şi a spaţiului, a morţii şi a limitării şi
adevărata meditaţie încetează.

*

Mereu va exista oboseala. Pentru că ea este
ataşată mişcării precum frunzele de ramuri şi petalele
de flori.
Oboseala există ca să temporizeze mişcarea,
această rătăcire care tinde să dezechilibreze viaţa şi
să complice prea mult universul.

*

Nu există frumos, altul, decât cel care trece prin
minte şi simţuri.
Dar tu unde eşti înainte de a trece prin ele?
Nicăieri dacă ai fi, nicăieri ai rămâne. Ar trebui să
fii măcar în posibilităţile cuiva. Dar acela în care se
află toate posibilităţile oare există în cadrul spaţiu-
-timp? Dacă da, el ar trebui să moară şi atunci viaţa
ar trebui să se sfârşească pentru totdeauna odată
şi-odată… Dacă nu, el se naşte din sine şi moare în
sine… Astfel ajungem la concluzia că nu poate exista
moarte din care nu se poate renaşte vreodată, identică
cu anularea eternă. Moartea e doar o transformare.
Nu te mai teme de ea! Respinge timpul care nu este
identic cu fericirea şi libertatea pentru că acel timp
nu face parte din viaţă.
Când eşti mort în trup de ce numeşti tu asta
viaţă?!

*

A renunţa la hrana fizică nu e o acţiune care se
referă numai la procurarea şi mestecarea ei, ci
înseamnă a câştiga timp real pentru descoperirea
marelui mister al vieţii. Pentru că hrana nu-ţi ocupă
numai timpul cât munceşti pentru a ţi-o procura, nici
timpul cât trebuie să fii ocupat cu fărâmiţarea ei între
dinţi şi înghiţirea ei, dar îţi ocupă tot timpul vieţii
tale prin reacţiile pe care le produce la nivelul
fiecărei celule, fapt ce-ţi consumă toată atenţia şi
concentrarea spre o activitate inconştientă şi ciclică.
A renunţa la hrana fizică, compensând-o cu
lumina, îţi deschide coordonate pe care nici nu ai
putut să ţi le imaginezi până acum pentru realizarea
vieţii în toată splendoarea ei.

*

Ce este esenţial şi adevărat este întotdeauna perceput
cuantic, într-o străfulgerare, când eşti conştient
de tine, cel viu, pe când a gândi intens nu înseamnă
decât a te frământa intens, a te îngrijora şi a te ocupa
de lucruri care nu sunt treaba ta.
Există un proverb foarte înţelept care spune aşa:
calul moare de fugă iar prostul de grija altuia. Calul
semnifică munca fizică, iar prostul munca mentală.
Încearcă să nu fii nici cal şi nici prost.

*

Eu sunt cel mai mic cadru din toată manifestarea,
nemăsurabil în timp şi spaţiu, care poate fi perceput
numai prin intuiţie, eu sunt clipa în sine, adică viaţa
în sine şi din mine porneşte totul, aşa fiind realitatea
materială, identică cu imaginaţia.
Închipuie-ţi cum dintr-un punct ipotetic şi nemanifestat
izbucnesc miliarde şi miliarde, care par să aibă
masă şi greutate proprie datorită simţurilor identică
cu imaginaţia; lumea este o vrajă care dispare la
momentul cuvenit…
Despre mine, cel viu, nu am decât o singură certitudine
să vă comunic: sunt aici şi acum, sunt doar
prezenţă şi orice altceva credeţi despre mine nu sunt
eu.

*

Secretul vieţii desăvârşite pe acest pământ este
neidentificarea. În permanenţă simte că tu nu eşti
acela care are forma şi numele cu care eşti strigat, iar
problemele lui nu sunt ale tale. Tu nu ai nici un fel de
probleme şi înţelegând asta tu rămâi mereu deoparte,
animând totul nefăcând nimic, fiind imparţial şi egal
atât în privinţa nevoii de supravieţuire a celui numit
cu numele tău cât şi a celui numit cu numele altuia.
Pentru că ambele forme sunt animate de acelaşi spirit
al vieţii şi când ai înţeles asta ai devenit asta – viaţă,
pur şi simplu.
Parcurgând şi depăşind lungul drum al iluziei,
timpul şi Pământul rămân în urmă, te simţi şi eşti
ceea ce evoluţia subtilă va face din om peste mii şi
milioane de ani. Nimic din cultul trecutului cu toate
relicvele şi toţi morţii lui, nimic din cultul viitorului
cu toate plăsmuirile lui infernale. Doar tu, permanent
aici şi acum, trăind clipa în sine, care este viaţa în
sine, cu desăvârşire fericit şi egal cu tine însuţi.

*

Nu mă mai uit la chipul omului ca să nu fiu
iluzionat de trăsăturile accidentale ale transformării
lui, de umbrele bolii şi ale slăbiciunii, izvorând prin
ochi din sufletul său – amestec de minte cosmică şi
magnetism terestru – ştiind că în realitate el nu este
aşa, mulţumit să-l ascult şi să-l simt ca prezenţă vie
în interiorul meu, fără nici o modificare. Fiindcă în
realitate el nu este suflet individual, ci este spirit. Ce
bine îi fac dacă îl conturez cu privirea şi îl scot afară
din mine?!
Înţelegând ce vreau să spun, în generaţiile viitoare
va dispare iluzia individuală, oamenii nu se vor mai
privi insistent şi critic unii pe alţii, ci vor începe să se
preocupe tot mai mult de ceea ce sunt în realitate şi
nu de felul cum arată.
Dacă vezi formele şi culorile, vezi transformarea
şi suferinţa, dacă le memorezi le iei cu tine şi ele te
vor omorî.

*

Eu sunt în contact cu viaţa când sunt atent la
momentul când imperceptibilul devine perceptibil,
când nimicul devine ceva, pentru că atunci, chiar în
clipa producerii sunetului, pot trece înaintea lui, pot
trece înaintea creaţiei şi pot pătrunde în viaţa în sine,
absolută şi fără nici o proprietate, doar vie, doar
prezenţă, nenăscută, deci nemuritoare, fără
cunoştinţa binelui şi a răului, fără ruşinea care se
naşte din minte odată cu judecata, fără mândria
realizării lucrurilor efemere, doar viu – stare din
starea lui Dumnezeu – suficient şi fericit până la
absolut prin mine însumi.

*

Când eşti trist, indispus sau stresat să nu crezi că
tu eşti acela.
Sinele nu este deloc implicat, cea care suferă este
mintea sau personalitatea, un străin venit din afară,
de care din păcate te-ai ataşat şi cu care te identifici.
Când te simţi pe tine asemenea prostii nu există.
De fapt, când simţi tristeţea, indispoziţia sau
nervozitatea să ştii sigur că atunci nu te simţi pe tine,
ci pe un animal inconştient care rătăceşte prin lume şi
prin întuneric. Acesta e un semn.
Tot la fel, când simţi bucuria, entuziasmul şi buna
dispoziţie, iarăşi, să fii sigur că nu te simţi pe tine.
E un moment foarte bun de introspecţie.
Nu cumva aceste stări pozitive au ca sursă un
obiect exterior şi erodabil? Ce vei face când el îşi va
consuma substanţa energetică ce-l păstrează într-o
unitate individuală?

*

Viaţa este singurul lucru pe care îl ai fără să-l fi
vrut. Nimeni nu te-a întrebat dacă o vrei sau nu, de
aceea ea este deasupra oricărei conceptualizări sau
competiţii. Pornind de la această observaţie, a putea
fără să vrei înseamnă a fi şi este, de departe, cel mai
preţios lucru din acest univers fizico-mental.
Pentru că celebra voinţă, pe care mulţi o invocă
referitor la reuşitele lor, nu este decât o biată dorinţă
individuală şi egoistă, provenind din sânul materiei şi
generalizată într-un subconştient adunat pic cu pic
de-a lungul generaţiilor.
Este un domeniu al minţii care asemeni tuturor
celorlalte este dual şi odată născut implacabil va
trebui să moară, iar ataşamentul faţă de el însumează
toată suferinţa formelor de viaţă din întreaga lor
manifestare.

*

Atent simţindu-mă pe mine, cel viu, cu desăvârşire
mulţumit de ceea ce sunt. Iar dovada că mă simt
pe mine, cel viu şi nu dorm, în sens mistic, este aceea
că nu sunt supus unei stări modificate – fizică,
mentală sau emoţională.
Nu mă simt pe mine pentru că vreau asta cu
ardoare, pentru că dacă aş dormi nu ar avea cine să
vrea, ci mă simt pe mine deoarece la orice moment
de introspecţie mă simt acelaşi, viu şi mulţumit de
ceea ce sunt, neatins şi neinfluenţat de vreun gând, de
indispoziţie, de mânie, de griji, de frică, de ură, de
simpatie şi chiar de iubire, fapt care în cele din urmă
se poate extinde asupra creşterii şi descreşterii,
asupra oboselii şi chiar asupra morţii.
Deci mă simt pe mine, cel viu, numai dacă nu mă
mai modific, pentru că modificarea înseamnă naştere
şi apoi putrezire şi nu e nici o măreţie în toate
acestea.
Orice formulare însă, oricât de subtilă ar părea,
are capcanele ei, deci pentru a nu cădea în plasa în
care au căzut credincioşii marilor religii care dorm
copios pe versetele cărţilor lor sfinte, orice exprimare
în sprijinul tău trebuie să se constituie într-un vector
cuantic, doar o săgeată, fără cuvânt, obiect sau
subiect.
Trebuie să fii în afara creaţiei ca să fii în tine
însuţi.

*

Tot ce fac este îndreptat asupra mea, de aceea nu
există nici păcat şi nici pedeapsă, există numai
suferinţa pe care mi-o fac singur.
Gândind tot mai mult creez tot mai mult, dar din
ce creez?
De unde am luat cărămizile când la început a fost
numai Dumnezeu, ca viaţă şi în viaţă sunt eu?!
Oare nu pe mine mă prind cu ciment în orice zid şi
cu cât creez mai mult cu atât sunt mai nefericit şi mai
puţin liber?…
H 25 I
s
Am spus: când îmi voi recunoaşte propria valoare
şi nu voi mai avea nevoie de recunoaşterea oamenilor
atunci toate vor intra în armonie, nu va mai exista
nici un conflict şi nici o suferinţă.
Dezordinea nu există niciodată în afara minţii
individuale şi nenorocirile se produc numai atunci
când ea se proiectează în exterior.
Dar atunci când te percepi ca spirit, dincolo de
vreo proprietate, vorbind nevorbind şi făcând fără să
faci, atunci viaţa devine de o frumuseţe cutremurătoare
şi o singură clipă de acest fel e suficientă pentru
a realiza eternitatea prin nemişcarea ta, deşi universul
întreg se poate mişca necontenit.

*

Ce am făcut eu nu a fost ce am vrut. Ce am făcut
este ce am putut.
Şi nu am putut ce am vrut, ci doar ce a fost firesc
şi natural pentru substanţa universală care a putut
fuziona cu mine, conform legilor naturii cosmice şi
care m-a determinat tot timpul. De aceea, niciodată
nu se va putea spune că a fost bine sau rău ce am
făcut, căci eu nu am făcut nimic către sau pentru
cineva şi în esenţa mea nici nu am simţit că mai
există cineva; toată suferinţa, iluzia şi inerţia resimţită
de toţi oamenii şi toate formele de viaţă au făcut
parte din existenţa mea şi eu le-am trăit pe toate
oricât de greu ar fi de înţeles asta. Căci nu există
decât o singură fiinţă în Univers, celelalte forme nu
sunt decât secvenţe trecute sau viitoare ale ei, doar ea
simţindu-se mereu pe sine, în această clipă unică şi
indivizibilă, ea fiind singura vie şi eternă şi fiindcă
oamenii nu au putut concepe ceva fără să-i dea un
nume, i-au spus pur şi simplu Dumnezeu.

*

A fi tot timpul conştient de sine este adevărata
închinare.
Sinele din om este Dumnezeu şi înainte de toate el
înseamnă viaţă.
A fi în permanenţă conştient de sine înseamnă a te
închina în permanenţă lui, aceasta este adevărata
dovadă de respect faţă de Dumnezeu.
Se vor ridica unii şi vor spune despre mine
cuvinte urâte, că sunt ateu şi păgân, dar voi să ştiţi că
nu există nimeni mai credincios decât cel care îşi
simte viaţa din el în permanenţă, pentru că atunci el
se închină lui Dumnezeu şi nu atunci când vine ora
de rugăciune sau când se duce la biserică pentru fală
şi fanfaronadă.

*

În ultimă instanţă, pentru a realiza viaţa din tine
trebuie să renunţi la orice formă de creaţie.
O creaţie este piatra care te apasă şi te ţine într-o
formă precară şi imperfectă. Ea se termină într-un
capăt de coardă de care mereu poţi fi prins, este funia
cu care poţi fi legat de pari şi de garduri.
Libertatea ta este posibilă numai atunci când nu
mai laşi urme în praf, pentru că nici un ochi şi nici un
fel de simţuri nu-l distinge pe cel viu, ci numai praful
în mişcare este văzut când ia diverse forme prin
acţiunea minţii neliniştite.

*

Ascultarea atentă e o poartă.
În chiar clipa producerii sunetului dacă pătrunzi
prin ea pătrunzi în absolut.
Judecata încetează, mintea se topeşte; vezi şi devii
una cu ce este dincolo de ce vezi, auzi şi devii una cu
ce este dincolo de ce auzi, perfect prin ceea ce eşti,
dezinteresat de vreun obiectiv, depăşind iluzia corpurilor
şi faptelor care intră în repetiţie şi reciclare…
Prin sunet începe creaţia şi viaţa se manifestă.
Sunetul este pentru mine un drum, prin el ajung la
sursă, la viaţa în sine din interiorul oricărei forme.
Ascultarea este cea mai puternică formă de meditaţie
– clipa, înainte de a concepe o poziţie viitoare…

*

Pe dificila cale a cunoaşterii de sine, am înţeles că
atunci când câştigi de fapt pierzi şi când pierzi de
fapt câştigi.
Am înţeles că a fi fericit prin ceea ce-ţi furnizează
formele fizice, mentale şi emoţionale, nu înseamnă
decât pregătirea pentru marea nefericire care va să
vină când le vei pierde, fiindcă nici un lucru nu-ţi
aparţine…
Totul se transcrie unei experienţe şi unei lecţii în
care tu ca fiinţă fizică şi mentală trebuie să fii sfâşiat.
Iar după ce este consumat totul rămâne nimicul în
care a ajuns totul…

*

Viaţa nu se poate pierde niciodată indiferent dacă
în universul vizibil formele apar şi dispar. Naşterea şi
moartea tratează numai acest aspect minor şi doar
magnetismul emoţional specific condiţiilor de pe
Pământ dă amploare acestor pure întâmplări.
Dacă eşti conştient că eşti viu chiar şi când habar
nu mai ai de posesia trupului este dovada existenţei
lui Dumnezeu şi o alta este superfluă. Dacă există
existenţă înseamnă că există Dumnezeu.
Posibilitatea lui de a fi personal sau impersonal
face parte din dualitate şi este un simplu amănunt.

*

Cine-şi mai doreşte ceva nu e treaz,
căci dorinţele toate se-ndeplinesc numai în vis.
Dar cine se simte pe sine acum
nici nu s-a născut ca să poată fi distrus.
Nici de lume nu a fost creat,
nici pe lume nu a creat.
Nu numai că nu-şi mai doreşte ceva
dar nici nu a fost pe unde dorinţa
a fost vreodată…

*

Iubeşte-i pe oameni pentru ceea ce sunt şi nu-i urî
pentru ceea ce devin. Iar pe cei care te urăsc trebuie
să-i iubeşti mai mult. Şi atunci te vei iubi pe tine…
Iar dacă suferi şi te urăşti este pentru că crezi în păcat
şi-l vezi în celelalte fiinţe.
Căci fapta provine din minte iar mintea este dobândită.
Că binele şi răul sunt numai pentru experimentare
– acelaşi lucru privit din unghiuri diferite.
Opreşte rătăcirea, privind şi ascultând, simţind
esenţa şi lasă obişnuinţa de a-ţi imagina în urmă,
pentru că poţi să fii doar ceea ce eşti acum, pe când
ce-ai fost sau ce vei fi e colorant perfid ce a creat o
pată acum numită minte.
În esenţa vie nu există individualitate şi diferenţe.
Iar unde vezi diferenţa se aprinde cercul devenirii
ciclice reînnoind iluzia pe care o confunzi cu viaţa.
Conştiinţa de sine este clipa indivizibilă înainte de
a începe timpul.

*

Prezentul nu este o clipă din enorma derulare a
timpului. El este izvorul de unde apare totul. El este
cauza atât a ce există deja cât şi a ce va exista în
viitor.
Aducând prezentul la cea mai mică unitate a sa, la
clipa în sine, echivalentă cu îngheţarea timpului, ce a
existat nu a existat niciodată, iar ce va exista nu va
exista niciodată.
Tot ce nu este această clipă este o iluzie a minţii.
Dumnezeu este nemuritor pentru că el rămâne veşnic
în această clipă.

*

Ca să scapi de iluzie trebuie să ştii că problemele
tale nu sunt mai importante decât traiectoria şi
greutatea unui fir de praf din acest univers incomensurabil.
De aceea trebuie să fii mereu degajat de orice
gând de autoimportanţă, pentru că din punct de
vedere fizic şi mental faci parte din materia reciclabilă
care apare şi dispare. Din punctul de vedere al
vieţii în sine însă eşti totul, indiferent de ce spui sau
faci.
Toată derularea spaţio-temporală, mintea şi
memoria izvorăsc din tine, cel viu. Căci dacă n-ar fi
nimeni viu nu s-ar putea spune că există trecut sau
viitor şi cum viaţa este indivizibilă, fiind o prezenţă
şi nu o cantitate, limitată şi măsurabilă, atunci tu eşti
în permanenţă viu şi identic cu ea. Mintea este un
cod de combinaţii numerice ce creează şi pune în
mişcare un robot biologic, e adevărat, foarte
sofisticat, dar să ştii că tu nu eşti acela.
Nu pot exista probleme pentru tine, fă ce vrei şi
spune ce vrei, dar ca să te simţi şi să te cunoşti pe
tine, în toată splendoarea ta, trebuie să renunţi la tot.

*

Ce este în tine şi ai te va salva, ce este în tine şi nu
ai te va omorî.
Ce înseamnă asta?
În fiecare om există viaţa, sinele, ca esenţă de
unde porneşte totul, ca sursă a întregii manifestări.
A avea însă această viaţă înseamnă a o avea mereu
în atenţie, a o simţi şi a o recunoaşte. Viaţa se dăruie
tuturor necondiţionat, fără plăcere sau neplăcere, ea
nu alege şi nu face comparaţii, ea nu ştie de dualitate.
Ea nu vrea să plece de la tine, ea este lipsită de
iniţiativă şi intenţie, pentru că toate aceste proprietăţi
sunt ale minţii; ea nu reţine asemenea fleacuri.
În realitate tu, cel care te identifici cu mintea, o
alungi.
Rob al proprietăţilor specifice substanţei ce te
compune acum, modificându-te mereu, pierzi din
vedere viaţa, esenţa ta nemuritoare şi o acoperi cu tot
felul de mizerii grosiere şi inutile.
Viaţa care pătrunde totul în univers va rămâne
aceeaşi chiar şi când o pierzi din atenţie, dar cel care
o pierde din atenţie sigur va muri.

*

De unde ştiu eu toate acestea?
Nu e vorba de a şti, ci de a simţi. Aşa am simţit că
stau lucrurile din mesajul subtil al substanţei care
m-a compus, în continuă transformare, pe care eu
l-am transcris, cât am putut de bine, chiar la momentul
apariţiei lui. A fost adevăr absolut la momentul
acela dar astăzi poate să nu mai fie valabil. Dacă
Pământul se mişcă, ce se află pe el ar putea să stea?
Deci nu există nimic personal în fiinţa mea pentru că
persoana nu-mi aparţine, făcând parte din minte,
mintea fiind ea însăşi o iluzie; este doar sensul vieţii
care trece prin mine şi mă poartă înspre cel care sunt.

*

Pământul este o bulă spaţio-temporală, o pungă
goală.
În ea, folosind focul din minte, asemeni focului
unei torţe care prin învârtire rapidă creează o roată
materializată, se poate materializa tot ce vrei, dacă
te-ai pus pe visare. Dar tot ce se va materializa nu va
fi decât o mişcare ipotetică a unor electroni inexistenţi
ce folosesc focul din minte ca să creeze iluzia
formelor…

*

Pentru a atinge acelaşi scop intrinsec al vieţii,
despre care unii au habar iar alţii nu, există două căi:
una a acumulării, iar cealaltă a renunţării.
Cvasimajoritatea oamenilor ştiu doar despre cea a
acumulării.
Ei tind să acumuleze totul şi consideră că pentru
fericirea absolută trebuie să ai totul.
Dar a avea totul sau a nu avea nimic sunt capetele
funiei care se înnoadă între ele ca să facă un cerc.
Pentru a avea cât mai mult, tinzând înspre totul,
există prea multe fricţiuni, prea multe conflicte şi
prea multe cadavre, calea este extrem de dificilă şi de
grea, pe când calea renunţării, pentru aceleaşi rezultate,
stă în firea spiritului tău şi este mult mai uşoară.
Calea renunţării este, într-adevăr, cea mai mare
binecuvântare pentru om şi toată evoluţia spre inteligenţa
superioară nu are alt rost decât observarea
acestui fapt. Este singurul lucru prin care putem fi
deosebiţi de animale – prin inteligenţă şi înţelegere
noi putem renunţa, animalele însă nu.
În ultimă instanţă a renunţa la teritoriile tale
înseamnă a renunţa la grijile şi durerile tale şi întoarcerea
în conştiinţa pură.

*

Tot ce apreciezi pentru forma şi calităţile lui nu
are nici un merit ca individualitate separată de restul
creaţiei. Aşa cum ştii că un copac sau o floare nu are
nici un merit personal pentru frumuseţea sa, tot aşa,
trebuie să ştii că nici o fiinţă nu are vreo măreţie prin
calităţile ei.
Când apreciezi, nedreptăţeşti, când observi îţi
recunoşti limitele şi nu emiţi nici o judecată.
Lucrul apreciat este doar un concept temporar
care moare repede pentru că nu are sens şi
importanţă, fiind doar o combinaţie de substanţe
chimice materializată de gânduri, ce nu are stabilitate
pentru că face parte dintr-un experiment defectuos.
La fel este şi cu cel care apreciază, ca minte sau ca
personalitate. Dar ca viaţă nu mai vede nimic altceva
decât viaţă şi tot ce s-a chinuit mai înainte să obţină
din afară, acum găseşte înlăuntrul său simţind că este
sinele viu al universului, punctul de echilibru la care
se raportează totul.

*

Nimeni nu se îmbolnăveşte dintr-o dată. Dacă ai
ajuns bolnav este pentru că nu ai luat în seamă
semnalele transmise în corp. Ai fi putut să o faci dar
nu ai ştiut şi dacă nu ai ştiut nu ai putut. Orice boală
începe la nivel energetic şi există senzaţii şi simţuri
care te vestesc din timp. De aceea învaţă să simţi
energia şi să o asculţi.

*

Nimic din ce este manifestat nu este bun sau rău.
Tot ce este manifestat este şi bun şi rău.
De aceea nu te supăra, căci te superi pe tine şi nu
există chin mai mare decât acela de a te supăra pe
tine însuţi. Pentru că ce este în tine este sinele viu şi
fără el nu ai fi trăit niciodată. De ce să fii mai
nefericit pentru ce nu ai decât fericit pentru ce ai?…

*

Ţi-ai îndeplinit scopul vieţii spaţio-temporale dacă
ce ai primit prin naştere ca materie grosieră dai
înapoi Vieţii ca substanţă iluminată şi subtilă.
Tu trebuia să fii supremul alchimist al lui
Dumnezeu.

*

Imaginarea lucrurilor plăcute şi frumoase te
predispune la somn.
Consumarea alimentelor suculente şi gustoase, de
asemenea.
Coordonatele pe care imaginaţia şi hrana le activează,
odată ce produc mişcare în interiorul tău fizic,
sunt ciclice, astfel încât toate corpurile din univers nu
fac nimic la voia lor, ci doar se pot deplasa pe orbita
unui supermagnet, ce le reţine – tocmai pentru că
substanţa lor poate fi atrasă de acesta –, ce îşi cheamă
particulele înapoi…
Avantajul omului este că el, prin conştiinţă, îşi
poate alege substanţa cu care să se hrănească şi în
consecinţă să-i decreeze corpul până acolo încât să
devină liber de orice influenţă.

*

A vrea este un subaltern al minţii, de aceea cel
care vrea este întotdeauna un sclav împovărat de
robie ce nu-şi poate depăşi limitele pământului din
trup. A fi există abia după ce nu mai vrei.
A fi acum şi aici fără conştiinţa altui lucru
înseamnă a fi nemuritor.
Dar din păcate conştiinţa celorlalte lucruri se află,
ca o dâră de otravă, în toate celulele tale…

*

O stea a fost cândva o particulă. A evoluat şi a
strâns laolaltă o mulţime. Asemenea întregii materii
ea se află pe axa de lumină a vieţii, iar materia ei,
devenind conştientă, este furnizoarea vieţii în nume
şi formă pe o suprafaţă foarte mare.
Orice particulă poate deveni o stea. Un om strânge
laolaltă o mulţime de particule care prin evoluţie se
pot transforma într-o stea.
Unele stele mor, altele se nasc. Spaţiul este infinit
şi când se naşte o stea se naşte şi spaţiul pe care ea îl
luminează. Toate planetele din jurul ei şi toate 
organismele de pe ele sunt particulele sale. 
Se dăruie ca mintea atât cât va exista să nu fie 
cuprinsă numai de întuneric.
Viaţa se manifestă numai prin lumină. Când
stelele se sting se sfârşeşte o anumită manifestare
cosmică care se absoarbe în sine, dar nimic mai mult.
Chiar şi stelele se întorc la viaţa în sine!

*

Tot ce scriu este pentru mine, tot ce public este, de
asemeni, pentru mine.
Toate exemplarele cărţilor mele, prin identitatea
sinelui din orice manifestare, îmi sunt destinate; eu
am tot atâtea perechi de ochi câte exemplare sunt.
Eu nu vreau să conving pe nimeni de realitatea
scrierilor mele, deoarece convingerea este mentală,
iar ceea ce vezi sau auzi nu e real.
Exprimarea mea în percepţia altora poate părea
contradictorie, dar pentru mine ea va fi întotdeauna
limpede şi clară, pentru că numai eu voi şti când
vorbesc despre mine, cel absolut şi când vorbesc
despre mine, cel relativ.
Cel care însă va înţelege această carte, aşa cum o
înţeleg eu, este din aceeaşi substanţă cu mine în acest
moment al evoluţiei lui şi chiar dacă în această lume
iluzorie purtăm nume diferite, în realitate suntem
unul singur.
Astfel prin conştiinţa identităţii sinelui din orice
formă de viaţă, se va dovedi clar că ce am scris am
scris pentru mine, ca un ajutor relativ într-o lume
relativă… dar când nu-mi va mai fi necesară
pământul o va recicla şi eu nu voi avea nici un regret
pentru asta…

*

De ce îmi cereţi sfatul în legătură cu ce aveţi de
făcut?
Dacă vă aflaţi într-o dilemă voi aţi creat-o, dacă
aţi dat de necazuri voi le-aţi căutat. Dar să ştiţi că nu
se putea altfel. Greşeala este indivizibilă mişcării. Şi
pentru că nu vă puteţi opri din mişcare nu vă puteţi
opri din greşeală. Astfel încât este neimportant ceea
ce faceţi.
Mă întrebaţi ce trebuie să faceţi pentru a fi
fericiţi? Aflaţi că fericirea este urcare şi cu cât o
obţineţi mai tare, ridicându-vă mai sus, cu atât mai
mare va fi nefericirea când veţi cădea şi cu cât veţi
obţine mai multe lucruri cu atât va fi mai mare
nefericirea pe care o veţi simţi când le veţi pierde şi
dacă nu le veţi pierde în timpul vieţii temporale le
veţi pierde când viaţa minţii se va pierde. Prin
mişcare pe cât bine faci unei cantităţi fizico-mentale
constituite într-un grup de oameni, de animale sau de
ţărână tot pe atât de rău vei face unei alte cantităţi
căreia nu-i oferi serviciile tale. Şi pe cât faci bine
unui grup astăzi, prin transformarea minţii şi
substanţelor, mâine le vei face rău şi cu cât îi vei
hrăni mai mult astăzi cu atât te vor urî mai mult
mâine când vor trebui să muncească, pierzându-şi
libertatea, ca să strângă masa şi să facă curăţenie
după ce s-au înfruptat din darurile tale. De aceea, nu
căutaţi să urcaţi, pentru că orice ţel este o iluzie,
mulţumiţi-vă să fiţi atenţi la viaţa din voi şi tot ce e
necesar se va revela în existenţa voastră.

*

Viaţa îţi oferă o mulţime de învăţăminte, e
suficient sa fii atent şi odată cu mişcarea minţii
începe spectacolul, nu e nevoie să mergi la teatru sau
la film, e suficient să priveşti şi să asculţi. Mişti un
deget şi lumea intră în focul creaţiei, permiţi unui
gând să se transpună într-o idee şi o mulţime de
particule intră în efervescenţă – începe fascinantul
spectacol al manifestării. Dacă e necesar sau nu să
caşti gura la el nimeni nu te întreabă, din punct de
vedere fizic eşti doar un fir de praf luat de curent, nu
ştii încotro te îndrepţi, nu ştii de unde ai plecat sau
unde ai să ajungi, viziunea ta a devenit foarte limitată
şi îngustă, te trezeşti deodată doar că eşti actor şi că
participi la această imensă comedie a erorilor.
Nu e o noutate genul acesta de experienţe, exceptând
unele amănunte, vi s-a întâmplat şi vouă, mi s-a
întâmplat şi mie.
Să zicem că ai intervenit în scris cu o observaţie în
cadrul unui grup de discuţii, că ai spus ceva despre
lucrurile care nu se văd vizavi de starea fizică a
omului, legat de bolile lui, de urmele suferinţei şi ale
transformării care s-au ataşat trupului şi chipului său
şi îţi exprimi compasiunea aşa cum poţi tu în
momentul acela, nu plângând, nu încurajându-i pe cei
bolnavi cu cuvinte goale şi deşarte, ci spunându-le să
fie atenţi la ce se află în spatele manifestării aparente,
la ce au preluat de la părinţi, la ce au făcut şi au
consumat ieri, fizic şi mental, la faptul că substanţa
din care e făcut omul atunci când el se îmbolnăveşte
nu face decât să-şi exprime proprietăţile, că boala şi
cancerul nu au nimic personal şi intenţionat vizavi de
ei, că nu există nici o soartă şi nici pedeapsă alta
decât aceea pe care şi-a făcut-o el cu mâna lui.
Să admitem că la momentul intervenţiei tale nu te
aflai în cel mai bun moment al tău din punct de
vedere mental şi emoţional, să zicem că te aflai într-o
anumita mişcare internă care nu ţi-a permis să vezi
panoramic toate aspectele realităţii, aşa aparentă cum
e ea, că nu te-ai gândit la faptul că o forţă indiferent
de natura ei, atunci când ai produs-o trebuie să nască
o contraforţă care tinde să o anuleze, că doar în
aparenţă ea vine de la o persoană, ci vine chiar din
sânul creaţiei care tinde să reaşeze totul în echilibru.
Deci la spusele tale se ridică o persoană care la
început îţi dă dreptate şi te aprobă dar apoi începe să
vorbească de „fanfaroni care după ce au obţinut
câteva învăţături oculte şi le suflă în goarnă“, făcând
mai mult sau mai puţin voalat referire la tine,
bucuroasă că a născut o competiţie prin care mintea i
se pune în mişcare şi prin care obţine satisfacţie.
Şi acuma spun: de ce să-i stric eu acea bucurie, de
ce ar trebui să reacţionez ca bezmeticii şi să mă supăr
pentru cuvintele ei? Ce înţelegere ar fi în mine dacă
aş riposta la o vibraţie, la o înşiruire de sunete pe
care cineva le-a scos poate la un moment de
slăbiciune, acceptând să mă modific interior din
pricina ei, devenind o jucărie pe care o poate sufla şi
împinge orice şi oricine?! De ce să nu înţeleg că acea
persoană poate fi mama mea, sau sora mea, sau fiica
mea şi că în consecinţă face parte din mine, că
acţionând împotriva ei acţionez împotriva mea, că
mie însumi îmi fac rău când folosesc cuvinte urâte
împotriva ei…
De ce ar trebui să-i demolez textul cuvânt cu
cuvânt, să-i arăt cât de mult se înşeală când s-a grăbit
să mă judece când a zis că dacă toţi ar medita n-ar
mai avea cine să scrie cărţi sau să compună muzică,
cum ar mai fi apărut un Beethoven, un Handel, un
Vivaldi, un Dostoievski?
La ce bun să-i spun că dacă aceşti oameni nu ar fi
meditat şi în ei nu s-ar fi născut o vibraţie atemporală
nu ar fi existat nici o realizare şi nici o frumuseţe şi
ea nu ar mai fi avut ce să aprecieze relativ la ei? La
ce bun să-i spun că frumuseţea nu există nicăieri dacă
nu există în cel care o receptează, la ce bun să-i spun
că aceşti oameni nu au existat niciodată în afara
vieţii, pe care ea chiar acum o trăieşte şi o resimte, la
scara ei în această lume relativă, dar la absolut în
fiinţa sa reală…
La ce bun să-i spun că operele acestor oameni
sunt doar lucruri pământeşti, în muzică alcătuite
dintr-o sonanţă şi o disonanţă, în literatură alcătuite
din întâlnirea pozitivului şi a negativului, din acest
conflict care susţine creaţia şi rezonează în substanţe
diferit de la un timp la altul, la ce bun să mă adresez
direct ei şi să fac un spectacol din starea deplorabilă
în care se află omul, necăjind-o şi mai mult, după ce,
chiar fără să recunoască este destul de necăjită…
Pentru că altfel nu ar fi căutat nimic, nu ar fi intrat
într-un grup de discuţii pe teme spirituale şi nu s-ar fi
frământat să caute răspunsuri la lucrurile care o
neliniştesc.
Au trecut săptămâni, au trecut zile, au trecut ore
sau poate nu a trecut nimic de la momentul acela
neplăcut, când cuvinte grele mi-au fost adresate cu
intenţia făţişă de a jigni, dar cine a făcut-o?
Eu singur în realitate, pentru că ceilalţi oameni nu
sunt decât tu însuţi într-o altă secvenţă temporală,
cuvintele lor nu sunt decât cuvintele tale într-un alt
moment al manifestării şi atunci împotriva cui să mă
ridic şi contra cui să ripostez? De ce trebuie ca omul,
după ce a ajuns la un anumit grad de inteligenţă şi
înţelegere să se comporte ca un câine care vrea să-şi
muşte coada?
Un conflict de idei este un conflict interior, numai
în aparenţă se produce pe marginea unui text, o
analiză a spuselor unuia sau altuia este hrană
copioasă pentru minte, dar nimic bun cu adevărat nu
a reieşit din asta, s-au construit tunuri, rachete şi
vapoare prin ea, dar fericire interioară niciodată. Şi în
cele din urmă în afară de ea ce altceva mai
contează?…

*

Orice discuţie trebuie să înceapă de la faptul că nu
există adevăruri absolute în această lume relativă.
Acest lucru este valabil şi în legătură cu ce am să vă
spun în continuare.
Tot ce e pe de-a-ntregul adevărat devine fals când
încep să vorbesc, iar mintea începe să se mişte. Viaţa
din mine e singura realitate, înainte de a deveni clipă
măsurabilă şi înainte de a vă percepe pe voi.
Se spune că la început a fost nimic, iar zero
împărţit în bucăţi cu masă şi greutate proprie nu
poate fi…
Dar mintea poate crea iluzia asta, pentru că ea este
mai întâi de toate simţuri şi apoi obiectele lor, întâi
este capacitatea de a auzi şi abia după aceea ceva ce
se poate auzi, întâi este capacitatea de a vedea şi abia
după aceea ceva ce poate fi văzut. În felul aceasta ce
e atât de greu să se creadă că e adevărat ceea ce nu e
adevărat?!
Dar spiritul este doar viaţă în sine şi unde totul e
în sine nu există nici o proprietate, deci nici aceea de
a fi realitate fizică. Pentru că materialitatea urmează
gândului iar gândul a apărut odată cu individualitatea
care s-a trezit limitată într-o natură materială identică
cu degenerarea.
Dacă la început a fost doar Dumnezeu şi starea
perfectă era în el pentru ce ar mai fi creat obiecte
materiale care să-l ajută s-o simtă, sau chiar mai
grav, să-l ajute să-şi realizeze un scop?
Dacă la început nu a fost decât el şi tot ce s-a
născut a apărut din el de unde au apărut adversarii şi
cei care nu fac voia lui? Înseamnă că el a creat
imperfecţiunea precum în materialitate o face
permanent mintea… Ce ruşine să vă închinaţi ei,
oameni, ce ruşine…
Apoi, este experimentarea mai importantă decât
starea ce urmează experimentării? Dacă ai încă de la
început starea te mai interesează experimentarea?…
Dacă ai tot confortul şi protecţia pe care ţi-o poate
oferi o casă, identică cu viaţa eternă, pentru ce să te
chinui să o mai construieşti?! Şi dacă starea nu poate
exista decât în urma experimentării, ca efect,
înseamnă că ceea ce obţinem noi prin ea nu este
esenţial şi nu ne poate apropia de Dumnezeu, căci ne
menţine într-un nesfârşit ciclu al cauzelor şi
efectelor.
Deci evidenţa, cât se poate de clară, este că lumea
materială nu este creaţia lui Dumnezeu şi, cum ea e
susţinută şi perpetuată prin aportul de hrană, vei
putea să vezi adevărul numai după ce nu te vei mai
înnoi cu mâncarea ce te materializează, precum
sedimentele se depun pe fundul unui lac, configurând
în apele tulburi o proiecţie în interiorul tău fizic ce se
reflectă deformat în afară.

*

Pentru a face faţă pericolelor unei lumi tot mai
supuse accidentului, a ciocnirilor de particule relative
la tine, văzul nu te va ajuta.
Observă cu atenţie suprafaţa pe care el o cuprinde,
aproximativ 120 de grade în arc de cerc şi 2 metri în
înălţime, restul nu e focalizat…
Un matematician ţi-ar putea spune cu exactitate
cât la sută din spaţiul tridimensional cuprinde asta şi
cât rămâne în afară.
Însă auzul este sferic şi, cum nici o mişcare nu
este lipsită de sunet, el îţi va da de veste în timp real
de orice se petrece în jurul tău, în limitele frecvenţei
pe care urechea omenească o poate recepta.
Oricum este cu mult mai mult decât poate
cuprinde văzul…
De aceea nu te mai holba!
Afundă-ţi privirea în auz!…
Aici începe marea artă a transformării. Simţurile
divizate şi, uneori, contradictorii, încep să se strângă
în unul, un simţ foarte subtil care s-ar putea numi
intuiţie, deşi cuvântul e generic şi nu înseamnă
întrutotul acelaşi lucru cu cel din dicţionar.
Tu, precum eşti acum, nu poţi a-l percepe şi
utiliza dar poţi să-ţi ascuţi auzul prin nemişcarea
corpului şi tăcerea minţii.
O fiinţă mai subtilă decât tine ar putea distinge,
prin acest simţ nou şi unificat şi pericolele ce vin din
câmpurile subcuantice, înainte de a deveni materie,
înainte de a deveni săgeată…
Dar cu certitudine, transformarea simţurilor
grosiere şi telurice în cel cuantic, în intuiţie, e un
proces complex şi decreativ, ce include în primul
rând natura surselor de hrană.
Alimentele grele, cu fier, mai ales din sânge şi
carne, sporesc violenţa atracţiei magnetice către
miezul incandescent şi infernal al Pământului,
simţurile devenind tot mai confuze şi brutale.
Alimentele solare, fotonice şi transparente însă
contribuie la trezirea intuiţiei din tine.
Apoi mai sunt multe de spus, dar deocamdată
concentrează-te la auz, fără să faci din asta un
obiectiv expres, căci unde există pasiune rezultatele
benefice sunt nule.
Asta e chiar o aplicaţie practică.

*

Toate marile înţelegeri ale vieţii mi-au venit prin
străfulgerări, dar nu din afară, cum s-ar crede, ci din
interior, din însăşi substanţa care mă compune.
Toate formele de viaţă sunt substanţa universului
în mişcare. Provenind din nemanifestare ele se
manifestă apoi se întorc iarăşi în nemanifestare.
Această substanţă manifestată prin minte este
identică cu cadrul spaţiu-timp. De aceea se spune că
odată cu oprirea minţii se opreşte şi iluzia, ceea ce
este şi totuşi nu este, ceea ce ai şi totuşi nu ai.
Derularea cu absolută repeziciune ca şi nederularea
produc acelaşi efect. E acelaşi lucru cu nu a face
nimic. Superiorul şi inferiorul converg în manifestarea
substanţelor, de aceea manifestarea este întotdeauna
contradictorie, pendulând între extremităţile
creaţiei. Nimic din ceea ce este materializat nu este
sfânt, nici o persoană, nici un altar şi nici o icoană.
Doar mintea ta coruptă le-a oferit sfinţenie prin
peceţi şi litere care sunt pete pe foaia vieţii albă.
Ştii în mod cert despre tine că nu eşti doar o
formă, dar despre altcineva numai îţi închipui că este
tot aşa, nu simţi efectiv.
Fiindcă percepţia timpului este diferită în funcţie
de mărime, masă şi greutate, ceea ce pentru unii este
o întreagă civilizaţie, cu toată măreţia şi decăderea ei,
pentru alţii nu înseamnă decât o clipită. Amândouă
formele au trăit în acelaşi univers şi totuşi au avut
percepţii diferite.
O viaţă este totuşi o manifestare cosmică. Pentru
universul în întregime ea durează poate zeci de
miliarde de ani, pentru om 70-80 de ani iar pentru o
gâză doar câteva ore. Toate şi-au trăit manifestarea
cosmică dar numai puţine au ajuns la Absolut…

*

Una din cele mai importante forţe de pietrificare
ale omului în această formă ocazională este iluzia
timpului şi a spaţiului liniar.
Pe Pământ, în cadrul acesta relativ, lucrurile pot fi
măsurate în linie, dar în planul cosmic, superior, mai
aproape de esenţa din care provine totul, lucrurile
stau altfel.
Din punctul acesta relativ, al minţii transformate
în substanţă, în Pământ, se poate spune că universul a
început acum 18 miliarde de ani şi va mai dura încă
pe atâta, dar în planul superior, care nu poate fi
perceput decât cuantic, prin revelarea subtilităţii
instantanee, universul începe chiar acum, în chiar
această clipă nenumită şi nemăsurabilă.
Trecutul porneşte întotdeauna din prezent şi este
perceput astfel când intră în cadrul relativ prin
memoria inclusă substanţelor compuse din atomi,
viitorul este trecutul proiectat liniar prin activarea
legii cauzelor şi efectelor.
Dar atât trecutul cât şi viitorul există doar în minte
şi, dacă unul este alb şi celălalt negru, prin mişcarea
minţii, amestecându-le, ele devin confundabile,
fiecare din ele fiind doar o substanţă mentală ce o
poate înlocui pe cealaltă.
Viaţa din tine este prezentul – fix, imobil şi
indivizibil – de unde porneşte, prin intervenţia minţii,
toate proiecţiile spaţio-temporale.
Când dai importanţă unui lucru, te cobori în
imperiul cauzelor şi efectelor, pe un spaţiu terestru
relativ, dar tu în realitate nu eşti relativ.
Când vei percepe viaţa din tine doar ca prezenţă,
nu ca pe un punct aflat pe un segment de dreaptă,
undeva la mijloc, între imensitatea trecutului şi
enormitatea viitorului, atunci pietrele vor cădea de pe
tine, nu va mai fi nici naştere, nici moarte, nici
început şi nici sfârşit, doar viaţă absolută, doar tu
însuţi.
Iar această viaţă, resimţită ca permanenţă, când
vei fi depăşit atracţia şi respingerea, plata şi răsplata,
precum şi orice altă formă de dualitate, va fi leacul
tuturor bolilor şi suferinţelor, vindecătoarea tuturor
temerilor şi iluziilor.
Până atunci reţineţi: nu există evoluţie spre mai
bine fără simţire de sine şi degenerare, boală şi păcat
fără nesimţirea care provine din uitarea de sine.

*

Nu te mai lăsa păcălit! Priveşte cum bătrânii şi
bolnavii se usucă făcând cozi pe la uşile doctorilor.
Doctorul are interesul lui şi el nu îţi va spune
niciodată tot adevărul, dar eu pot să ţi-l spun.
Înţelegerea ta va fi şi înţelegerea lui şi adevărul, atât
cât îl permite această lume, nu-l va face pe nici unul
dintre voi să moară de foame.
Plăcerea pe care ţi-o furnizează mâncarea făcută
din carne este o plăcere blestemată. Ea este o obişnuinţă
a formelor celulare şi degenerate… Fiindcă nu te
poţi abţine de la această plăcere stai pe la uşile
doctorilor, dar dacă vei renunţa la ea vei putea găsi
plăceri mult mai profunde şi mai elevate, iar timpul
pe care îl petreceai aplecat de durere în anticamera
doctorului ţi-l vei dedica ţie însuţi.
Când boala este în trupul tău, mintea ar putea să
nu-ţi fie afectată?
Într-un om bolnav nu mai există nici o altfel de
credinţă în afară de credinţa în propria boală…
De aceea deschide-te să intre în tine lumina! Prin
ea celulele tale de carne se vor transforma în entităţi
de lumină şi boala nu va putea locui acolo unde
există lumina.
În manifestare lumina este bună.

*

Practic am ajuns să nu mai urăsc nimic. Orice
mi-ar veni din afară sau din interior privesc cu
îngăduinţă şi atenţie.
Am ajuns să nu mai urăsc nici măcar slăbiciunea,
acea slăbiciune care de multe ori în trecut îmi
paraliza toţi muşchii şi mă lăsa fără glas. Şi cu cât
voiam mai mult să nu mi se întâmple, mi se întâmpla
mai des, astfel încât ajunsesem să mă urăsc cu
desăvârşire.
Dar viaţa mi-a oferit şansa să pot fi atent şi la un
moment dat totul s-a transformat în iubire.
Momentele de slăbiciune care decurg din
influenţele astrale, din aluatul personalităţii sau din
alte substanţe care fuzionează cu mine eu acum le pot
transforma în clipe plăcute şi în motiv de iubire.
Sunt momente foarte bune pentru introspecţie,
sunt momente splendide de amuzament.
Tocmai de aceea ele acum nu mai sunt atât de
acide sau răutăcioase, sunt asemeni încercărilor unui
copil de a-l păcăli pe altul, iar atunci când este
descoperit recunoaşte că a vrut doar să se joace,
neînţelegând de ce te-ai supărat.
Mă bucur şi de slăbiciune, mă bucur şi de urât, mă
bucur şi de plictiseală, supărarea nu ţine decât o
fracţiune de secundă – totul se transformă în bucurie.
E aşa de frumoasă viaţa în aceste condiţii, e aşa de
frumoasă…

*

Spiritul este ceea ce este.
Mintea este energia potenţială a spiritului, dar
atenţie, nu energia sa reală pentru că spiritul nu are
nici o proprietate şi nici o calitate. Mintea este
energia ca posibilitate de proiecţie iluzorie pentru
receptori special concepuţi. Stă în natura atomului
din care este făcut orice lucru această proprietate.
Mintea l-a făcut, mintea l-a programat.
Spiritul nu are nici o calitate, deci nici aceea de a
fi bun sau rău, frumos sau urât, cald sau rece, el este
doar viu, el este doar viaţă.
Chiar omul obişnuit are instinctul acesta
fundamental, spunând despre starea când lucrurile
merg bine că aceea este viaţă, iar când lucrurile merg
prost el spune că aceea nu este viaţă.
El nu este mort când lucrurile nu merg cum
trebuie, ci doar este adormit şi totul se petrece haotic
şi fără sens cum se întâmplă în vis.
Sufletul este amestecul dintre mintea cosmică şi
magnetismul specific atomilor ce constituie
Pământul, iar despre spirit se mai spune că este totul
şi nimic. Dar totul şi nimic sunt noţiuni eminamente
abstracte pentru noi, cei în formă fizică, pentru că
dacă am realiza totalitatea sau nimicul ne-am anula
din punct de vedere material. În starea în care ne
aflăm nimicul în totalitate şi totul în afara căruia să
nu mai rămână nimic nu există. Aşa cum nu există
nimicul pur în această lume materială, la fel totul este
o relativitate. Dincolo de ceva ce spunem noi că este
totul întotdeauna mai există ceva. După orice graniţă
şi extremitate urmează ceva, după Pământ spaţiul,
după spaţiu galaxiile, apoi altele şi altele, după orice
univers un alt univers şi tot aşa mai departe. Dar
pentru că toate trebuie să aibă un final, acesta este
abia acolo unde se termină mintea. Iar mintea nu se
va termina niciodată în altă parte decât acum şi aici.
Totul începe odată cu mintea şi totul se sfârşeşte
odată cu mintea.
Dar spiritul este doar prezenţă, este viaţa la care se
raportează totul. Nimic nu ar începe şi nimic nu s-ar
sfârşi dacă n-ar fi el.
Dumnezeu este spirit, Dumnezeu nu are nimic
de-a face cu materia. El nici nu o apără, nici nu o
influenţează. El pur şi simplu o ignoră, pentru că el
nu este ceva limitat ca să aibă ştiinţă de ceva, el este
totalitatea şi cunoaşte totalitatea – în care nu poate
exista nici un segment care să poată fi numit ceva…

*

Eu nu execut o practică spirituală pentru a obţine
nişte puteri. Ce să fac cu ele, la ce mi-ar ajuta?
Ce aş adăuga vieţii în sine făcând un lucru sau
altul?
Cât ar dura acel lucru?!
Nu sunt destul de plin de iluzii deşarte prin atomii
ce mă compun în această formă fizică, ca să mai
doresc şi altele care să mă însoţească?!
Nu vreau nici o putere, pentru că dacă o voi vrea
tot pe atât o voi pierde.
Atracţia colosală a Pământului spre focul său
interior responsabil de crearea noilor forme mă
macină cu fiecare zi şi dacă plâng ea se va accentua,
şi dacă o recunosc ea mă va recicla aruncându-mă iar
în ignoranţa dintru început.
Dar chiar dacă aş putea învinge timpul şi spaţiul
cât va dura până ce nu mă voi mai putea suporta?
Pană ce nu voi pierde totul, iar printre aceste
pierderi să se afle şi iluziile mele, nu voi putea fi eu
însumi şi dacă nu voi fi eu însumi altceva ce mintea
în goana ei a inventat nu vreau să mai fiu.
La ce-mi trebuie puterile necesare brăzdării
Pământului şi Universului dacă ele doar mă vor
ameţi, făcându-mă să pendulez din stare în stare,
când fericit, când necăjit?…

*

Eu nu sunt aşa cum mă vedeţi voi cu ochii aceştia
de ape pământeşti, când tulburi, când agitate. Dacă
sunteţi încântaţi de ceea ce spun, uneori, este pentru
că eu sunt viu şi mă aflu în voi, tot aşa cum voi vă
aflaţi în mine.
Ce vă mişcă nu vine de la mine, ci este doar
realitatea sinelui vostru care îşi exprimă
posibilităţile. La început ca o stare, apoi în nume şi
formă.
În realitate eu nu sunt în afara voastră şi spusele
mele sunt spusele voastre. Dacă voi nu aţi fi vii nu ar
fi nici o percepere şi nici un iluminat. Nici un Iisus,
nici un Mohamed şi nici un Buddha nu s-ar fi ridicat
din nefiinţă dacă voi n-aţi fi ei înşişi şi nici chiar
Dumnezeu n-ar avea nici o noimă în lipsa celui care
receptează. Căci cui ar putea să-i fie dedicată o rază
de lumină dacă n-ar fi viaţa din tine să o recepteze,
ce justificare ar mai avea un Dumnezeu dacă el nu ar
fi un tot unitar ce l-ar include atât pe cel care emite
cât şi pe cel care receptează? Şi dacă toţi recunosc
într-un fel sau altul că acela care emite viaţa este
Dumnezeu, cel care o receptează, în ultimă instanţă,
cine poate fi, dacă nu tot el?
Marele hop pe care voi încă nu sunteţi în stare să-l
depăşiţi este iluzia timpului şi a spaţiului liniar. Dar
când ele se vor fi consumat îndeajuns de mult, chiar
acceptând contorizarea bicisnică a minţii, care poate
fi rezultatul evoluţiei inevitabile? Tot ce a pornit din
Dumnezeu, ca origine a întregii creaţii, după ce a
rătăcit prin tot felul de forme, unde îşi va găsi
sfârşitul şi odihna?…
Chiar iadul, care a apărut pe raza creaţiei numai
atunci când a avut cine-l locui, îşi va consuma
substanţa odată cu exprimarea divinului până la
absolut: iertare totală, mângâiere totală, odihnă
totală.
Iar toate tragediile nu vor fi fost decât apă de
ploaie, apa ochilor voştri crescuţi din minte, care
firesc n-au putut să vadă dincolo de capacităţile ei…

*

O mare parte din doza ta de nefericire vine din
planificare.
Ori de câte ori porneşti la drum cu un obiectiv, cu
cât se întâmplă mai des să-l îndeplineşti, tocmai
pentru că te-ai identificat cu el şi i-ai cedat din
energia ta, cu atât devii mai pustiu şi nefericit.
Pasiunea te-a împins la tot felul de compromisuri,
de la înşelăciune până la violenţă, de la lacrimi până
la blesteme… ce nu ai făcut ca să-ţi vezi mintea în
formă şi substanţă…
Ai crezut că va ieşi o mândreţe de lucru ce va
învinge timpul şi va speria moartea şi când colo vezi
că nu ai fost decât unealta Pământului ce îşi răstoarnă
brazdele; tu în nume şi formă fiind materie
reciclabilă angajată pentru o zi, plătită cu iluzii şi
speranţe deşarte.
Ce îţi creează deziluzia şi nefericirea este
diferenţa dintre imaginea mentală şi imaginea
materială. Ce frumos era în minte, ce searbăd a
devenit în substanţă…
Acum încearcă să intuieşti cum ar fi fost dacă ai fi
lăsat totul în spirit, în acel spirit original şi superior
imaginii mentale, cel puţin tot pe atât de superior pe
cât este aceasta faţă de substanţa materială…
Imperfecţiunea lucrului realizat prin planificare
distruge frumuseţea în sine; rămâi parcă epuizat, cu o
floare veştedă în mână, întrebându-te unde ai greşit,
frământându-te pentru ce va urma, considerându-te
principalul vinovat… acoperit de neguri ce par să nu
se mai sfârşească vreodată.
Pe când obişnuinţa de a trăi conştient, fără
planificare şi obiective, te transpune în permanenţă şi
spontaneitate, în starea de a fi, pentru că a fi
înseamnă a trăi; niciodată închipuită cu mintea,
niciodată materializată în corpuri şi obiecte.
Întotdeauna spun: nu, nu vreau asta!
Pentru că dacă o să vreau asta nu voi reuşi asta.
Se prea poate să reuşesc ceva, dar nu ce am vrut
eu, nu, niciodată.

*

Pământul este o bulă spaţio-temporală. În ea
găseşti tot ce vrei, dar tot ce vrei se va dovedi iluzie
deşartă…
De aceea nu există deşertăciune în primul rând în
avuţia ta şi în natura materială, ci în mintea ta când
se porneşte să creeze.
Acest proces e un drum cu un singur sens, oricâte
spirale ar face el prin univers, punctul final nu poate
fi decât identic cu cel iniţial – al vieţii împlinite prin
sine, fără nici o dependenţă şi condiţionare.
Realitatea nefericită este că rătăcirea pe
coordonatele dorinţei şi acumulării a început de mult,
când nu exista conştiinţă, nu odată cu naşterea ta
fizică în această viaţă, ci din vremuri imemoriale.
Când te-ai născut ai preluat de la părinţi şi de la
mediul înconjurător o substanţă coruptă, ce caută
mereu să-şi impună automatismele.
De aceea există mereu un conflict între ceea ce
simţi tu în sinele tău că te poate face fericit şi între
ceea ce substanţa ta fizică, prin minte, vrea şi
acţionează. Practic este conflictul între mişcare şi
nemişcare, între o stare perfectă prin sine, în care
orice intervenţie nu poate decât să deranjeze şi o
stare modificată în care orice intervenţie este cerută
expres tocmai pentru ca ea să nu te mai deranjeze,
pentru că în această ultimă stare tot ce vrei şi tot ce ai
nu încetează să te deranjeze mereu…
Uneori poţi simţi starea de satisfacţie a
competitorului care a câştigat o cursă, dar gustul real
al fericirii nu-l simţi niciodată. Pentru că ştii că mai
urmează ceva…
Eşti atât de departe de punctul iniţial al fericirii
prin sine pe acest drum cu un singur sens al
manifestării, încât e o luptă fără speranţă să crezi că
pe coordonatele spaţio-temporale vei ajunge vreodată
la final, deoarece prin mintea care le creează timpul
şi spaţiul pot fi infinite. Dar când mintea se opreşte
din creare, dorinţă şi visare, credinţa care în oameni
îşi are împlinirea undeva în viitor se poate realiza în
prezent.
De aceea nu mai localiza prezentul realizării şi
mântuirii tale în viitor, pentru că distanţa dintre
prezentul real şi un punct spaţio-temporal dorit şi
închipuit într-un oarecare viitor va fi întotdeauna o
constantă.
Această lume nu e bună, nici rea, e un loc al
experimentării şi al învăţării. Dar dacă ai fost atent şi
silitor la observarea vieţii din forme şi nu a formelor
din viaţă, când conştiinţa s-a cristalizat trebuie să te
opreşti din creare şi visare, să absorbi linia acestei
potenţiale spirale infinite într-un punct şi să realizezi
starea perfectă al lui aici şi acum.
Starea perfectă nu stă în proprietăţile plantelor, ale
animalelor, ale oamenilor şi ale sfinţilor din paradis,
ci în esenţa ta nemişcătoare.
Relaţia cu sfinţii sau cu păcătoşii poate fi un prilej
foarte bun pentru învăţare, dar nu este o stare
perfectă. Raiul şi iadul se află în minte, numai
Dumnezeu se află dincolo de ea.
Iar dacă nu-l vei cunoaşte pe Dumnezeu prin
renunţare, eternizând această clipă în substanţa în
care te afli acum, este alegerea ta. În esenţă nici asta
nu e o tragedie.
Te vei naşte şi vei muri, te vei bucura şi te vei
întrista, vei câştiga şi vei pierde, vei fi în rai şi în iad
regulat şi succesiv, dar numai în una din aceste două
stări prea multă vreme nu te vei afla.
Dumnezeu însă este starea perfectă, în care toate
posibilităţile sunt realizate şi incluse, depăşirea
repetiţiei, a bolii, a fricii, putreziciunii şi oboselii, a
reciclării deşeului care devine roadă proaspătă şi
coaptă.
Dumnezeu în cele din urmă poate să fie chiar şi o
stare de odihnă a celui care s-a săturat de uzură şi
manifestare.
Oricum nu există nici o tragedie nicăieri, pentru
că soarta ta este soarta lui Dumnezeu care în nici un
caz nu are unde să se ducă decât în el însuşi.
Poate e o neconcordanţă de termeni şi asta
înţelege şi credinciosul prin lumea de apoi, dar dacă
face greşeala să se vadă acolo într-o relaţie cu alte
persoane, fie aceştia arhangheli, apostoli, profeţi sau
sfinţi, într-o lume mişcată de emoţii şi sentimente,
fără să fie singurul, aidoma lui Dumnezeu, fericit
până la absolut în nemişcarea sa, a rămas în minte şi
dualitatea se va manifesta în persoana lui mereu.
Dar adevărul adevărat este că atât absolutul cât şi
manifestarea sunt veşnice pentru că tot din absolut
izvorăşte şi mintea care poartă manifestarea. Nu ca
realitate, ci doar ca posibilitate, nu ca ceva ce poate fi
păstrat, ci doar ca ceva ce poate fi distrus şi reciclat.
Asta e dovada posibilităţilor infinite ale sinelui.
Ce am scris în cuprinsul aceste cărţi nu se putea
realiza decât prin filtrarea eternului prin minte,
pentru că mintea a inventat scrisul, de aceea ideile
din ea sunt valabile numai pentru orientare. Vei
hotărî singur dacă în Univers sunt mai multe fiinţe
sau există numai una, dacă manifestarea ta nu
dăunează tocmai ţie, cel prezent pe de-a-ntregul în
orice formă de viaţă, tu vei hotărî cum şi când să te
ucizi ca să te hrăneşti pe tine din altă formă de viaţă.
Viaţa este o unitate. Ca să o respecţi trebuie să
treci dincolo de hrană şi manifestare.
Dar ce vorbesc eu!…
Omul când se află în manifestare nu are nici un fel
de libertate. Deci nici aceea de a hotărî ce să-şi
dorească şi ce să facă. Totul i se dictează prin
proprietăţile atomice ale substanţei ce îi compune
mintea şi trupul.
Ca să hotărască ceva trebuie măcar pentru scurtă
vreme să-şi lase mintea şi mişcarea deoparte şi să
intre în meditaţie.
Pare simplu dar nu este deloc aşa, pentru că
scânteia transformării tale trebuie să pornească de la
sursele de hrană. Altă posibilitate nu există.
Renunţarea la consumul de carne, creatoare de
metal şi apoi renunţarea la lactate, creatoarele de
calcar şi piatră, îţi va da posibilitatea să te hrăneşti cu
altceva care poate fi uşor şi inflamabil, ca prin foc să
te transformi şi să iei aripi de înger. Uitaţi-vă în jur,
nici o formă nouă nu se naşte fără intervenţia focului.
Pare pueril şi poate râdeţi dar metalul şi piatra nu
se pot aprinde niciodată cu o singură scânteie. De
aceea ca să existe transformare în viaţa omului
obişnuit este nevoie de focul iadului în deplina lui
intensitate. După un astfel de chin ţi se oferă o
posibilitate.
Fii atent la momentul când ea ţi se oferă după ce
ai pierdut ceea ce foarte mult ai iubit şi lumea ta s-a
prăbuşit… este singura clipă când poţi alege – o viaţă
atotsuficientă prin sine sau drumul spre iad în
plictisitoarea lui regularitate.

*

S-a spus din vechi timpuri că natura materială este
minte în formă şi substanţă. Dar foarte mulţi oameni
se poticnesc şi nu înţeleg nimic din această
exprimare. Dar de ce e aşa de complicat?!
Să luăm un obiect, unul oarecare, de pildă un pix.
Admitem cu toţii că el este creaţia minţii omului din
momentul sclipirii lui ca idee mentală, a proiectării
lui, continuând cu extragerea materialelor din solul
Pământului, folosirea focului, turnarea lui în formă
etc. Mai mult însă, omul obişnuit nu poate înţelege.
Este un viciu al educaţiei şi al experienţelor
mărginite, este o lipsă de luciditate specifică fiinţelor
făcute din pământ.
Nu se înţelege şi nu se simte faptul că aşa cum
omul în crearea oricărui lucru este responsabil numai
de un segment al liniei timpului şi al spaţiului, tot
aşa, înaintea lui alte energii s-au ocupat de un alt
segment, altele şi altele, până la originea creaţiei,
până la naşterea atomului din care sunt formate toate
obiectele fizice.
Şi aici ajungem la cea mai mare iluzie care a
întreţinut aproape toate sistemele de gândire, toate
religiile şi toate civilizaţiile, anume că în spatele
tuturor lucrurilor se ascunde un creator personal şi
inteligent. Chiar cei mai înţelepţi dintre oameni s-au
poticnit şi s-au încurcat în această iluzie.
Vă întrebaţi cum vine asta? Dacă mintea a creat
toate formele materiale de ce nu aţi admite că aşa
cum a creat pixul aşa a creat şi trupul vostru?
Înţelegeţi că pentru corpurile care nu sunt creaţia
minţii omului, precum sunt organismele vii, munţii,
mările, norii, copacii ş.a.m.d., altă minte este
responsabilă, iar acestei minţi i s-ar putea spune
mintea Pământului. Anterior acestei minţi este alta,
care a creat sistemele solare, galaxiile şi toate
corpurile cereşti. Mintea însă este o organizare
energetică, anterioară formei şi nu invers…
Pentru un om împietrit în scoarţa Pământului, ceea
ce voi spune mai departe nu are nici un sens. Oricum,
iată ce mai este de spus.
Chiar şi un elev de şcoală primară care a învăţat
ceva fizică a aflat că atomul este alcătuit dintr-un
nucleu atomic neomogen, mai mult un centru de
atracţie magnetică în jurul căruia se rotesc cu viteza
luminii electronii şi protonii. Dar ce sunt aceşti
protoni şi electroni, particule solide cu masă şi
greutate proprie sau mai degrabă fracţiuni
mentalo-energetice care creează iluzia spaţiului
compact printr-o mişcare asemănătoare ideii de roată
luminoasă pe care o creează o torţă învârtită cu mare
repeziciune?… Deci, creaţia materială este o mişcare
a unor particule goale şi iluzorii care creează,
printr-o percepţie degenerată în fiinţele pământeşti,
senzaţia de corp compact şi material.
În spatele tuturor lucrurilor nu există nici un
creator personal şi inteligent, căci iluzia nu s-ar putea
numi inteligenţă…
Blasfemie, strigaţi în gura mare, ne-am închinat şi
adeseori Dumnezeu ne-a răspuns. Cum poţi să zici
una ca asta?…
Nu, nu v-a răspuns decât mintea voastră, uneori
îndeplinindu-vă, alteori ignorându-vă dorinţele, nu a
fost nimic altceva. Câte v-a dat atâtea v-a luat…
V-aţi închinat la ceea ce nu este, v-aţi închinat
particulelor goale, ipotetice şi iluzorii, v-aţi închinat
oricui, numai lui Dumnezeu nu v-aţi închinat. Pentru
că n-aţi înţeles că Dumnezeu este viaţa în sine, care
nu alege şi nu apreciază, care nu judecă şi nu preferă,
dăruindu-se ca esenţă indivizibilă lui însuşi, neavând
nici plăcere, dar nici durere, nici bine, nici rău, dar
totuşi având totul în sine, toate posibilităţile până la
absolut.
Emoţiile şi splendorile pământeşti în el nu sunt
decât posibilităţi pitite într-un cotlon, sunt practic
neglijabile. Până la absolut ceea ce crezi tu că e
măreţ nu e decât un afurisit de gunoi care ţi-a intrat
în ochi.
Dar în sinele viu nu există nici o contradicţie. Aşa
cum arăţi acum, însă, în această formă, pietroasă şi
grosieră, el nu are nici o noimă, dar odată cu evoluţia
ta, prin meditaţie, vei deveni tot mai lucid şi vei
înţelege. Ce anume?!…
Vine un timp când cuvintele îşi pierd orice
utilitate…

*

Când există conştiinţa mai multora oricând se
poate strecura ideea de singurătate. Dar Unicul nu
poate fi decât suficient prin el însuşi şi aşa este
Dumnezeu. El poate avea şi atributele persoanei
pentru că în el zac toate posibilităţile, dar spre
deosebire de om el ştie că individualităţile sunt
gândurile sale atunci când s-a pornit să creeze.
De aceea el nu poate fi singur şi nefericit
vreodată, pentru că în esenţa supremă nu există decât
conştiinţa Unicului, pe când nefericirea cauzată de
singurătate nu există decât în materia virusată şi
inferioară din lumea fizică.
Acesta este numai unul dintre motivele pentru
care trebuie să evoluezi şi să te dăruieşti lui
Dumnezeu, la sfârşit, în cea mai subtilă formă şi
substanţă care prin mijloacele pe care le-ai avut ai
putut-o realiza în această viaţa efemeră. Dar nu cu
vopsele pe tine şi cu obiecte exterioare pe care le-ai
putut cumpăra cu bani, ci numai prin viaţa din tine pe
care numai tu o cunoşti şi despre care nu poţi spune
nimic altcuiva…

*

Se spune că atunci când închizi ochii, aşezat într-o
anume postură, poţi să îţi vezi sufletul. Dar mai întâi
atunci când închizi ochii şi execuţi o anumită presiune
cu degetele asupra lor vezi firişoare roşii de
lumină. Acestea sunt micile vase de sânge din ochi.
Deci sângele este lumină lichidă, impregnat cu toate
substanţele de pe Pământ. De aceea sângele este
esenţa organismelor vii – lumina care le susţine în
această lume fizică, transformată după condiţiile
existente pe aceasta planetă. Dar precum nimic nu
poate supravieţui fără sânge, tot aşa nimic nu poate
supravieţui fără lumină. Asta nu înseamnă că nu pot
exista fiinţe care pot supravieţui fără lumină lichidă.
În mod generic aceste fiinţe pot fi numite îngeri.
Evoluţia subtilă, opusul degenerării materiale,
poate face asta.
Când sângele se va curăţi de impurităţile pe care
le absorb fiinţele vii din alimente şi din aerul de pe
Pământ, realizându-se intrinsec dezrobirea faţă de
dorinţă şi pasiune şi prin acestea de păcat, prin
evoluţie lentă şi răbdătoare omul va fi o altfel de
fiinţă, splendidă şi iluminată. Sângele lui va fi lumină
pură.

*

În fine nu mai am decât un mesaj să vă transmit:
nu există moarte.
Există numai viaţă, când manifestată, când nemanifestată,
dar viaţă în permanenţă. Viaţa e lucrul pe
lângă care nu mai există un al doilea, moartea nu
există decât în creaţie, adică numai în minte. Viaţa şi
moartea nu sunt două lucruri opuse şi comparabile.
Viaţa este existenţa neinfluenţabilă şi indestructibilă,
moartea există numai în minte. Există un singur lucru
sau principiu în univers şi acela este veşnic, dar în
manifestare există numai ceea ce simţi. Din fericire
totul evoluează deoarece cineva care să nu simtă
nimic în interiorul său nu a existat niciodată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Om înspre înger - A treia carte

A treia carte, pdf, aici Constantin Luntraru A TREIA CARTE * Eu am tot ce este mai important: posibilitatea de a lucra cu ...