joi, 30 martie 2017

Om înspre înger - Cartea întâi


Om înspre înger - pdf, aici

*

Constantin Luntraru
OM ÎNSPRE ÎNGER



Cartea întâi


De ce vrei mereu să câştigi ceva?...
Pentru a scăpa de suferinţă poate ai prea mult, de aceea te
mişti greu şi nu poţi evolua...
Eşti sigur că poţi gestiona câştigul material şi mental încât
acesta să nu fie, în cele din urmă, asemeni unei pietre care te
trage la fund şi te îneacă? Dacă trebuie să te descotoroseşti şi nu
să acumulezi? Dacă trebuie să te limpezeşti şi să te eterezi;
informaţiile, grijile, gândurile şi obiectele să treacă prin tine fără
să te rănească; opusul a ce eşti acum, o masă de melasă densă pe
un suport spaţiu-timp în care orice bolovan se împotmoleşte,
creându-te şi recreându-te din el, biată formă pământie şi opacă,
o formă oarecare din pleiada de posibilităţi?!
De ce să nu fii chiar viaţa în sine, în care toate posibilităţile
sunt realizate şi incluse, nemateriale şi nementale, de aceea
nedespărţite în bine şi rău? De ce?
Agitându-te astfel într-o continuă permutare atomică, într-un
spaţiu gol şi iluzoriu, care pare că există numai pentru că există o
mişcare ipotetică a unor particole ce la rândul lor sunt goale, până
când ai să te cauţi unde nu este nimic de găsit?...

*

Atent simţindu-mă pe mine!
Atent simţind viaţa din mine!
Atent simţind curenţii interiori ai vieţii, cei care susţin
şi conturează formele şi dau imagine numelor, din oase, din
muşchi, din cap, din abdomen şi din degete.
Atunci apare clipa în sine care este viaţa în sine,
adevărata religie, adevărata credinţă, Dumnezeu adevărat.
Dar toate acestea trebuie percepute cuantic, prin
impulsul iniţial şi interior, cel de dinainte de a deveni
minte, altfel nu vei face decât ce fac credincioşii marilor
religii, care dorm copios pe versetele cărţilor lor sfinte. Ei
se închină unui Dumnezeu creat de mintea lor, dobândită,
slabă şi nătângă.
Îşi fac religia tot mai comodă, conform structurii
minţii şi intereselor lor... Dar Dumnezeu nu poate fi
perceput de o gloată pestriţă cu nume de religie, ci doar de
cel viu, care se află în tine şi se percepe pe sine. Simte asta,
doar atât.

*

Când te observi cu maximă atenţie, observi că viaţa nu
subzistă în trupul fizic. Fiindcă privind atent mişcările şi
reacţiile trupului fizic observi că ele toate sunt condiţionate de
concepte şi adaptări temporare.
Ce a fost firesc şi indiscutabil la părinţii şi strămoşii tăi,
pentru tine seamănă cu un anacronism. Te afli în continuă
schimbare. Cu cât te observi mai atent, cu atât îţi dai seama că
mişcarea nu-ţi aparţine, ci provine din efecte ale materiei
condiţionate. Nu te observi pe tine când îţi observi trupul, ci
doar vizionezi un film creat pe gustul şi înţelegerea publicului
care îl priveşte.
Mai sus, către libertate, simţi cum renunţarea conştientă e
o cărare care trebuie bătută. În univers există o lege: viaţa tinde
spre ea însăşi, spulberând prin subtilitate orice dependenţă care o
împiedică să se recunoască. Trupul şi mintea au un timp al lor,
viaţa însă este eternă, pentru că nu există timp fără viaţă, iar când
viaţa ta, unica şi aceeaşi în tot universul, se regăseşte pe sine şi
încetează să se transfere din formă în formă, atunci dispare şi
timpul şi practic, până la o nouă manifestare, nu există nici o
distanţă. În univers nu există şi nu va exista nici o secundă fără
viaţă. În lipsa timpului, nimic nu poate fi măsurat, de aceea se
spune că Dumnezeu care este viaţă, este nenăscut şi nemuritor.

*

Nu există nici o tragedie în univers. Dincolo de Dumnezeu,
nimeni nu se poate duce. Suferinţa se materializează prin minte,
dar mintea poate fi stăpânită. Reuşind acest lucru, îţi poţi stăpâni
cu uşurinţă natura fizică şi poţi, pentru că a fi este realitatea
originală şi absolută a lui Dumnezeu şi toate problemele fiinţelor
vii, în ultimă instanţă, nu au mai multă relevanţă sau materialitate
decât mâna pe care juri că ţi-ai pipăit-o în vis. Timpul şi spaţiul
sunt irelevante şi sunt doar instrumente ale vieţii neîntrerupte, care
trece prin tine, iar toată suferinţa, mai mare sau mai mică, a tuturor
vieţilor pământeşti se va sfârşi ca atunci când te trezeşti dintr-un
vis oribil şi vezi cu mare uşurare că toate acele lucruri nu s-au
petrecut în realitate.

*

Înţelept este cel care ştie că orice ar face nu face nimic şi
că, oriunde s-ar duce, nu pleacă nicăieri. Căci modificările
spaţio-temporale sunt mentale, iar spiritul din care provine
mentalul este unic, neschimbător, imobil, indivizibil şi nu
participă la nici o competiţie.

*

Trăieşti într-un mediu potrivnic, încărcat cu prea multe
gânduri şi energii negative, de aceea crede cu tărie că moartea
şi suferinţa nu sunt aşa cum ai fost educat. Nu te lăsa
niciodată înrobit de gânduri şi simţăminte inferioare şi află că
moartea este dezrobirea de o formă veche şi perimată pentru
şansa de a trăi într-o formă nouă şi îmbunătăţită. Teama este
doar o deviaţie mentală.

*

Omul este Dumnezeu într-o formă degenerată. Dar cum
numele şi formele sunt mentale, degenerarea este mentală.
Formele subzistă prin hrană, hrana orânduieşte mentalitatea,
comportamentul şi personalitatea omului. Dar hrana nu este
doar fizică. A subtila formele este calea firească de stopare a
influenţei exterioare, astfel încât ceea ce la început se afişează
ca o senzaţie iar pe urmă ca natură firească, să fie îndepărtă
din noi pentru a reveni la starea de subtilitate spirituală dintru
început. Cu alte cuvinte, a mânca este o obişnuinţă celulară a
formelor degenerate, iar subzistenţa vieţii, în ultimă instanţă,
nu rezidă în aportul de hrană ci doar în ea însăşi.

*

Nu există nici un spectator, nu există nici un contestatar.
Eu sunt singur în univers şi eu sunt înfăptuitorul, fapta şi
lucrul făcut. Stelele şi corpurile sunt gândurile mele, eu le dau
fiinţă şi ele trăiesc în mine. Eu mă ard pe rug şi eu mă trag pe
roată. Durerea există ca să nu uit că exist. Eu sunt totul şi din
mine izvorăşte totul, chiar şi gândul de numeroase ori
repetabil pe care îl ai tu acum. Căci nu există două persoane,
decât în aparenţă, sunt doar două picioare, două mâini şi doi
ochi ale aceleiaşi realităţi. Totul este absorbit în mine, şi când
mor mă duc în mine, şi când mă nasc mă nasc din mine,
existenţa mea este dincolo de orice cunoaştere finită,
plictiseala sau păcatul sunt clipiri din genele unor copii, eu
sunt etern şi suficient prin mine însumi.

*

Bucuria care provine de la copii, de la iubită, de la bani,
de la prestigiu, de la realizări sau de la orice alt concept
fizico-mental, încetează odată cu sursele ei. Dar dacă te înveţi
cu senzaţia clară a bucuriei care provine din sinele tău, fără
legătură cu vreun obiect exterior, acea bucurie nu va înceta
niciodată.

*

A nu deranja,
A nu te amesteca,
A nu interveni în viaţa nimănui
este semnul existenţei omului conştient şi pregătit pentru
înţelegerea marelui mister al universului.

*

Un om conştient nu epuizează niciodată roadele
adevărului. Pe fiecare milimetru de pământ există miliarde de
posibilităţi, de lumi care pot fi descoperite; nimic nu se sfârşeşte,
nimic nu poate să-ţi scape, pentru că pe fiecare vârf de ac, pe cea
mai mică unitate existentă este tot adevărul. E important să
înţelegi asta pentru a nu materializa frica că ar putea să-ţi scape
ceva, ceva foarte important, şi să te temi că dacă n-ai intrat la
timp pe o uşă nu vei mai putea intra niciodată.

*

Personalitatea este goală iar fenomenele deşarte. Cu cât
eşti mai nimeni şi mai nimic pentru această lume goală şi
deşartă, cu atât eşti mai real şi mai greu pentru adevăr.
Manifestându-te ca o adiere, umil şi tăcut în orice
situaţie, fii fericit!
Nu contează ce lumea te învaţă că contează.

*

În universul exterior nu veţi putea folosi decât maxim
viteza luminii. La o viteză mai mare nici un vehicol nu va
rezista. Inclusiv corpul vostru, care este tot un vehicol. În
universul interior veţi putea folosi viteza cuantică, aproape
instantanee. De aceea vă îndemn să căutaţi ce vă lipseşte în
interiorul vostru, nu în afară. Observaţi, toate monstruozităţile
istorie s-au consumat în locuri aglomerate, în mulţimi, în
adunări, în oraşe şi grupuri pestriţe, unde exploatarea şi-a
găsit cu uşurinţă obiect şi subiect. Universul subtil se exprimă
prin cuante de lumină şi devine inteligibil în lumea fizică prin
senzaţii-săgeţi, care se îmbracă apoi cu multă trudă în gânduri,
cuvinte, obiecte. Din acest univers subtil provine toată creaţia,
iar lumea pe care vă sprijiniţi se sprijină pe el. Când te
concentrezi asupra respiraţiei îl simţi pe cel care o susţine şi
simţi că de fapt eşti respirat.
Ce-ar fi putut face cutare binefăcător sau tiran fără
această forţă tăcută care l-a susţinut, nejudecând dacă el face
bine sau rău? Credeţi că o poate cineva schimba sau tulbura?!
Chiar şi după ce numele omului se va fi stins în univers
ea va rămâne aceeaşi.

*

Meditaţia în cuante de sunet şi lumină... O săgetă, un
vector, o senzaţie porneşte o călătorie spre începutul numelor
şi formelor. Nu e nici un gând şi nici un cuvânt încă.
Am intuit asta de mult. Este ca diferenţa dintre cineva
care împinge un car încărcat cu pietre (gândurile, cuvintele) şi
cineva care zboară pe aripi de vânt (cuantele de lumină).
Ajuns la acest stadiu, nu urmăresc gândul şi nu depun
niciodată efort să-l exprim prin cuvinte. Meditez în cuante de
sunet şi lumină asupra originii lucrurilor, simţindu-mă pe
mine. Atât.

*

Nu căutaţi bogăţia, căci bogăţia nu este o binecuvântare.
Tu poţi avea ceva mai bun, ca de exemplu libertatea, detaşarea.
Bogăţia poate fi pricina multor rele, o împovărare grea şi
apăsătoare. Cei bogaţi, cel mai adesea, atâta merită şi atâta pot.
Nu-i invidia! Cel care nu deţine bogăţii şi nu le duce dorul este
în realitate cel fericit. Din lucrurile elementare şi simple vin
stările supreme ale existenţei. Din cele complexe nu se poate
extrage nimic înainte de a fi disociate în elemente primordiale,
operaţie prin care se consumă energie şi se eliberează reziduri.
Preţul este mult prea mare pentru satisfacţii atât de mici.

*

Fii atent!, orice este posibil şi absolut nimic imposibil să
faci cu tine, pentru că eşti o unitate programabilă, şi oare cine
te-a programat dacă nu Dumnezeu, şi unde se află Dumnezeu
dacă nu în sinele viu şi subtil al tuturor lucrurilor create şi
implicit într-al tău?!
Deci, Dumnezeu este în tine dar tu nu eşti Dumnezeu.
Tu eşti un concept mental plin de limitări, produs de o sumă
de factori care provin din negura vremurilor, un amalgam de
informaţii celulare, concepţii, păreri şi prejudecăţi false şi
instabile. Eşti pe de-a-ntregul şi cu desăvârşire ceea ce lumea
te-a făcut să devii, doar atât.
Când te sacrifici şi renunţi la tine, creatura falsă şi iluzorie,
rapace, urâtă şi meschină, atunci cel care este în tine devine tu şi,
astfel, creaţia se (de)săvârşeşte. Treptat, treptat este îndumnezeită.

*

Nu înseamnă ceva să fii tare, bogat sau măreţ, e doar o
zonă a existenţei ca oricare alta, un punct, care prin repetiţie
devine oribil şi plictisitor.
Trebuie să treci dincolo de măreţie, prestigiu sau
onoare, să le consideri pe toate care vin că, după ce se
consumă, pleacă, că asta-i roata lor şi asta-i mintea noastră. La
fel se întâmplă şi cu nemernicia şi, oricât ar părea de straniu,
n-o putem înţelege decât dacă am trăit-o şi, dacă n-am trăit-o,
o vom trăi, ca s-o înţelegem şi prin urmare să nu ne placă,
ceea ce fac chiar acum majoritatea oamenilor.
De aceea continuă să mergi, căutările sunt departe de a
se fi sfârşit, atâta vreme cât n-ai experimentat prin interacţiune
directă întreaga creaţie, faptic sau cuantic. Dar nu omite nici
perioadele de odihnă şi nici nemişcarea. Într-un plan mai
extins, viaţa înseamnă a începe să mergi iar moartea înseamnă
o perioadă de odihnă. Dar e complet şi cu desăvârşire nevoie
să înveţi din toate, ca să afli, prin tine şi numai prin tine, că nu
aveai nevoie de nimic.
Altă cale nu există, nu există...

*

Întotdeauna există ceva mai măreţ decât un lucru măreţ,
iar mai măreţ decât cel mai măreţ lucru este nici un lucru -
ceea ce nu poate fi reprezentat, gândit sau exprimat şi care nu
participă la dansul minţii sau ideilor. Acesta nu poate fi
cunoscut de cineva cu nume şi formă, legat de materie, ci doar
de cel care meditează prin cuante de sunet şi lumină.
Purificarea de falsul ego, de materialitatea metalică şi grea,
face parte din sensul vieţii, şi nu va exista niciodată fericire şi
desăvârşire atâta vreme cât iluzia te poartă şi vezi doar
manifestări temporare ale minţii transformată în corpuri şi
obiecte.

*

Trebuie să înţelegi că eu sunt în tot ce-i mai frumos la
un om şi el este în tot ce-i mai frumos la mine. Când ceva te
răscoleşte până la extaz este pentru că acel ceva este opera
lui Dumnezeu ca să se bucure în singurătatea sa din toate
fiinţele. Căci, orice formă de viaţă este multiplicarea lui
Dumnezeu, care nu se poate simţi decât pe sine- tot
universul. Nu există nici o diferenţă. Doar nume şi forme
pentru o singură realitate.

*

Nu este nimic de spus sau de făcut. Există numai ceva
de dăruit şi de închinat. Fericirea constă în renunţare şi este
procesul constant de a refuza tot ce mintea te ademeneşte să
ai în proprietate. A avea ceva te limitează doar la ce ai şi te
subjugă la câteva fire de praf dintr-un univers
incomensurabil, a nu avea nimic te eliberează de iluzii şi te
pregăteşte pentru absorbţia în divinitate, fără nume, fără
forme şi fără atribute.

*

Voi fi acuzat că nu vreau să-mi dăruiesc învăţătura în
mod organizat. Dar în realitate nu am nici o învăţătură. Nu
cred că există o învăţătură a cuiva care să poată fi dăruită şi
altora. O ştiu, mulţi ar putea să dea exemple de persoane din
timpuri trecute sau din prezent care s-au afişat în public, şi-au
făcut cunoscute părerile şi par să fi făcut un lucru bun pentru
omenire. Dar cine poate şti asta? Cine poate dovedi că fără
aceste învăţături, fără aceste constrângeri şi limitări, în ultimă
instanţă, omul şi lumea n-ar fi evoluat mai bine?
Aşadar, orice învăţătură divizează, încurajează o relaţie
dintre două entităţi aflate pe poziţii diferite. Învăţătura nu
poate fi decât a sinelui pentru sine, a totului pentru totul,
descurajarea oricărei forme de individualitate, formă care
naşte egoismul, mai marele sau mai micul, conflictele,
diferenţele, obiectele supărării şi toate relele.
Nu există învăţat, învăţătură sau cineva care trebuie
învăţat. Când acestea toate sunt percepute separat, apare
agitaţia minţii şi implicit suferinţa. Când el îl cuprinde pe eu,
şi tot ce faci tu face el, percepând totul ca un tot unitar, atunci
nu mai există nici un rău şi echilibrul original poate fi refăcut.
Aşa cum lumina, care este tot una cu energia, dincolo de
consistenţa şi frecvenţa ei, pătrunde totul în univers, tot aşa o
unică învăţătură, care nu poate fi disociată de această lumină,
există pretutindeni şi e în natura tuturor lucrurilor. Orice este
atins de lumină este pătruns de învăţătură şi de viaţă.
Cunoaşterea acestui fapt te face un element dintr-o rază
care nu poate fi frântă şi nici nu poate fi disociată de restul
luminii care există în univers. Tot ce ai căutat în afară este în
tine, aşa a fost dintotdeauna, numai că n-ai ştiut asta, şi nici de
acum n-o vei şti pentru că ţi-o spun eu sau altcineva, acestea
sunt doar nişte simple cuvinte convenţionale.

*

Am avut o senzaţie ciudată, ca un fel de lovitură.
Privirea unui câine, ţinut bine, hrănit şi îngrijit într-o
casă de oameni bogaţi. O privire tristă, inexpresivă şi goală...
Deci, viaţa în manifestare, fără foame, suferinţă şi
nefericire n-ar putea fi deloc. Căci n-ar putea fi inteligenţă,
nici cunoaştere şi nici conştientizarea propriei existenţe fără
comparaţia care provine din dualitatea oricărui lucru văzut sau
nevăzut din univers. Dacă vrei fericire în această lume trebuie
să treci prin nefericire, dacă vrei bine trebuie să treci prin rău,
obţinerea uneia nu te scuteşte niciodată de simţirea celeilalte,
mai devreme sau mai târziu. Nu există scăpare, atâta vreme
cât te simţi pe tine în nume şi formă, doar existenţa în sine
poate fi altceva.

*

Nu te avânta să-L cuprinzi pe Dumnezeu cu mintea.
Căci mintea ta este o gheară de vultur şi ce cuprinde
devorează şi ce devorează elimină şi apoi priveşte cu greaţă.
Dumnezeu nu poate fi aşa ceva.
Chiar dacă unii oameni la desperare strigă: "mi-e greaţă
de tot", de fapt, ei se referă la mintea lor şi la tot ce se află în
ea. Dar Dumnezeu nu e acolo. De aceea, nimeni n-ar trebui să
mai fie condamnat pentru necredinţă. El nu poate crede în
dumnezeul tău pe care mintea ta l-a format, doar atât.

*

Nu poate exista ieşire din acest joc oribil al lui da şi al
lui nu, al binelui şi al răului, al ignoranţei şi frământării fără o
iertare deplină a tuturor forţelor şi persoanelor care te-au
chinuit. Şi dacă nu-ţi ierţi aproapele pentru greşelile lui, fie
ele şi nenumărate, eşti pierdut în manifestare. Şi, dacă îl ierţi
la nesfârşit şi stai în prejma lui, îl încurajezi să facă răul şi, în
consecinţă, contribui la pierzania lui în manifestare...
De aceea, singurul lucru şi ultimul care se poate face
este să nu te mai arăţi lui, să-l laşi să-şi trăiască viaţa aşa cum
a hotărât-o el, să-l laşi să se lovească, să simtă lipsa, durerea şi
singurătatea până se va vindeca singur de păcatele lui. De
aceea, înţeleptul se retrage ca o adiere şi-l lasă pe cel nedrept
să experimenteze, până la ultima picătură, otrava pe care a
vărsat-o în afară.
Pe cel încăpăţânat în răutatea şi rătăcirea lui trebuie să-l
laşi în pace, să nu mai foloseşti nici cuvintele, nici faptele,
este pierdere de vreme. Şi, dacă hotărăşti să trăieşti cu el şi nu
poţi să-l ierţi la infinit, atunci devii otrăvit ca el.
De aceea, retrage-te şi renunţă! La urma urmei, toţi
oamenii nu sunt decât nişte tentative de exprimare ale lui
Dumnezeu, ale vieţii infinite. Iar această viaţă nu este nici
separată, nici individualizată şi, dacă unii oameni se
depărtează în loc să se apropie, nu este nici o pagubă pentru
viaţă. Ei oricum sunt absorbiţi în fluxul etern al vieţii şi sunt
turnaţi din nou în forme, cu răbdare.
Ce se poate face mai mult pentru oamenii aceştia?!

*

Exerciţiul iluminării este permisia luminii de a pătrunde
prin corpul tău fără a introduce stavile de natură mentală.
Aceste stavile se exprimă prin ceea ce în general individul
spune că nu se poate. Cum ar putea lumina să intre într-un
corp închis? Cum ar putea lumina să treacă prin perete?!
În virtutea educaţiei şi experienţelor mărginite, crezi că
aşa este şi asta te limitează şi te face neputincios.
Dar în realitate tu ai nevoie de perete ca să-ţi ascunzi
urâţenia, intimitatea-perversitatea, de fapt, ai mereu ceva de
ascuns, ţi-e ruşine şi ţi-e frică de ceea ce eşti. Când acest lucru
va înceta şi îi vei permite luminii să te pătrundă şi să te
exprime, vei fi ca o carte deschisă, nu vei avea nimic de
ascuns şi vei fi fericit.
Exerciţiul iluminării este pur şi simplu transportarea
luminii în mod conştient prin toate ungherele şi toate abisurile
minţii şi ale trupului, universul semi-întunecat a celor nu ştiu
câte trilioane de celule care se agită neîncetat pentru
supravieţuire.
Chiar şi cea mai oribilă şi rău famată catacombă odată
iluminată din abundenţă de lumina solară, devine paşnică şi
plăcută, astfel încât, ce altădată te îngrozea acum poate fi
locul unde îţi poţi lăsa copiii să se joace, chiar şi
nesupravegheaţi.

*

Când pentru prima dată mi-am expus opinia ce urmează
unui apropiat, neavând altă sursă decât simţul intuiţiei şi
experienţa subconştientului (nici o idee nu aparţine cuiva,
toate sunt preluate din subconştientul universal), am fost privit
cu neîncredere şi atenţionat că omenirea nu e pregătită să
înţeleagă aşa ceva. Şi acum mă gândesc că omenirea întradevăr
nu e pregătită, dar omul poate că da. Şi apoi sarcina
mea nu este să conving pe cineva, ci doar să nu ascund ce se
află în mine.
Omul este un sistem complex alcătuit din spirit, materie
şi trup.
Spiritul este elementul iniţial, stabil, indivizibil şi
neschimbător, trupul este casa lui efemeră pe planeta Pământ,
alcătuit practic din toate elementele conţinute de acesta iar
mintea este ceea ce leagă spiritul de corp şi le face să pară un
tot unitar.
Spiritul conţine în sine starea de beatitudine, de fericire
perfectă şi atotcuprinzătoare şi este cauza tendinţei omului spre
înălţare şi desăvârşire, spre sublim şi perfecţiune, amintirea
stării iniţiale care într-un fel inexprimabil sălăşluieşte în toţi
oamenii.
Trupul este casa lui de piatră care îl leagă cu ajutorul
minţii şi îl face prizonier pe această planetă-stare
neprietenoasă. El este susţinut, întărit şi înrădăcinat în scoarţa
Pământului prin aportul de hrană, de alimente, care cu cât sunt
mai complexe şi mai grele cu atât îl fac pe om mai incapabil
să vadă cerul şi să-şi redobândească starea pe care a pierdut-o.
Dar cu cât hrana este mai uşoară, mai simplă şi mai pură, cu
atât trupul devine mai uşor iar omul are puterea să ridice capul
şi să privească cerul.
Aceasta este verificată prin trecerea de la alimentaţia
unui om obişnuit, pe bază de carne şi preparate complexe, la
alimentaţia vegetariană, fiartă şi prăjită, eventul însoţită de
ouă şi lactate. De la o astfel de alimentaţie, ajungându-se
exclusiv la cea vegetariană, se trece la cea bazată pe crudităţi,
legume şi fructe neatinse de focul morţii, adică negătite.
Concomitent deja, numărul meselor zilnice trebuie să fi
scăzut de la trei la două şi apoi la o singură masă, iar restul de
energie vitală trebuie să fie atrasă prin apă, prin aer şi apoi
prin focul solar, pentru că, în ultimă instanţă, toate alimentele
sunt lumină modificată.
Ajuns la acest stadiu, omul, după ani de zile în care
gradual a trecut dintr-un mod de alimentaţie în altul,
obişnuindu-şi corpul şi mintea, poate să renunţe cu totul la
hrana fizică. Chiar cu preţul de a slăbi şi de a fi ironizat de
semeni, el trebuie să-şi continue experienţa întoarcerii la
sublim şi infinit.
Dacă rezultatele sale de o viaţă vor fi prea puţin
vizibile, chiar după ce va fi continuat zeci de ani neabătut
doar metoda alimentaţiei cu lumină, el tot poate muri cu
inima uşoară, dacă, prin exemplu şi prin efortul său, a
contribuit la sensibilizarea celorlalţi şi, mai ales, dacă a dat
naştere la copii în timpul procesului de purificare şi i-a
învăţat tot ce ştia despre calea eliberării, insuflându-le
sentimentul sincer şi ultim că acesta este scopul vieţii şi altul
mai mare nu poate fi.
Dacă copilul născut din astfel de părinţi îşi va amplifica
efortul, iar intuiţia şi cunoaşterea îi vor spori, născând la
rândul său copii, va putea să vadă cum urmele transformării se
văd asupra corpului şi minţii sale şi atunci el va fi fericit.
Căci va vedea cum trupul străbunilor, de carne,
cancerigen, greu opac şi noduros devine tot mai eterat prin el
şi urmaşii lui şi, încet, încet, ia proprietăţile luminii cu care se
hrăneşte. Şi, înălţându-se din generaţie în generaţie, va resimţi
cum inima îi devine tot mai uşoară, cum beatitudinea demult
pierdută devine tot mai simţibilă, cum spiritul, care-l
reprezintă şi este sinele său, părăseşte Pământul şi se întoarce
prin soare la originile sale inefabile. Elementele grele ale
trupului demult vor fi fost returnate Pământului, mintea nu ar
mai avea ce să lege, spiritul, fiind de aceeaşi natură cu lumina
invizibilă, va călători orişiunde lumina pătrunde şi tot
universul, văzut şi nevăzut, va fi casa lui.
Dintotdeauna, omul iluminat, mesagerul spiritului
originar, ştiind că nu există cuvinte clare prin care să se
exprime adevărul, a folosit mitul şi parabola pentru a stârni
simţământul înţelegerii şi intuiţiei din tine. Căci a ştiut că nu
există nimeni care să poată înţelege în locul tău.
El doar a încercat să-şi facă cunoscută înţelegerea lui. A
fost doar un exemplu despre ceea ce poţi face şi tu. Cuvintele
lui, luate separat de înţelegerea sa interioară, nu au avut şi nu
vor avea niciodată vreo relevanţă.

*

Aş putea fi întrebat: cum se vor hrăni copiii născuţi din
oameni care se hrănesc numai cu lumină? Şi cum se vor mai naşte
copii, dacă trupul biologic al omului va suferi atâtea modificări?
Oare, un trup uşor şi transparent de lumină va mai avea atâtea organe
şi maşinării complicate care să reţină viaţa şi să o perpetueze?!
Aici trebuie să răspund în felul următor: orişicând un copil a
fost o nouă şansă pentru părinte de a se mântui şi realiza prin el, a
fost energia, mintea şi trupul modificat al tatălui şi al mamei şi,
oamenii, într-un fel ciudat, au sperat întotdeauna să le fie realizate
aspiraţiile de către copii. Toţi au oferit copiilor ascultători tot ce-au
avut mai bun, toate bogăţiile şi învăţătura lor, numai ca ei să
reuşească.
Dar, dacă omul se va împlini prin sine, dacă lumina îi va fi
trupul şi lumina îi va fi spiritul, fiind unul şi acelaşi lucru, el nu va
mai resimţi nevoia să se divizeze şi să aştepte de la altă
materializare a sinelui, de la un copil, împlinirea sa.
Dacă viaţa în astfel de condiţii nu va mai fi atinsă de moarte
şi uitare, ce motivaţie ar mai fi pentru nenumărate individualizări?
Ele se vor absorbi, una câte una, conştient, în fluxul etern şi
perfect al adevărului.

*

Nu trebuie să mănânci carne pentru că într-un fel sau
altul cel care face asta preia iluziile, complexarea, greşelile şi
slăbiciunile animalului ucis, preia natura lui. Viaţa din animal
s-a scurs odată cu clipa tăioasă şi brutală a uciderii lui, tot ce a
rămas este un complex fizico-mental întunecat, o sumă de
energii inferioare şi telurice deloc bune de mestecat şi de luat
cu tine. Atenţie!

*

Nu există om care să nu se îngrozească la gândul că o
entitate străină ar putea să-l posede şi să se manifeste în locul
său. Acest lucru pare mai rău decât moartea. Când mori de
fapt nu poţi să te mai bucuri de timp şi de spaţiu, dar cât mai
trăieşti te încălzeşte oarecum gândul că ce ai făcut până atunci
va rămâne în memoria urmaşilor şi ei îţi vor cinsti numele.
Dar, dacă în ultimii ani ai vieţii altcineva se manifestă în locul
tău, te poţi aştepta la tot ce e mai rău. Toată "valoarea" vieţii
tale, în care ai pus atâta pasiune şi încredere, poate fi
compromisă.
Porţi numele unei proprietăţi - trupul, mintea şi
sentimentele tale şi ţi se pare firesc să fii unicul ei
reprezentant. Dar ce sunt trupul, mintea şi sentimentele cuiva,
lucruri eterne care există prin sine sau lucruri dobândite şi
schimbătoare? Nu cumva suntem esenţa în jurul căreia se
strâng toate aceste proprietăţi şi când ne referim la noi de fapt
ne gândim la ea? Şi dacă această esenţă este originală,
perfectă şi divină de ce nu se exprimă ca atare, cine o
compromite? De ce oamenii îşi fac atâta rău unii altora? Oare
esenţa lui Dumnezeu, aceeaşi şi unică în toate formele de
viaţă, a fost înlocuită cu iluzia şi, trupul, mintea şi
sentimentele noastre sunt acum corpul ei?
Poate lucrul cel mai îngrozitor care se putea petrece,
acela ca o entitate străină să ne posede, s-a petrecut.
Dumnezeu din noi a fost înlocuit de iluzie şi noi credem că
suntem această iluzie...
xxxx
A existat o teamă dureroasă în mine până acum. Teama
de a nu reuşi în această scurtă viaţă să realizez ceea ce uneori
se relevă oamenilor ca o străfulgerare şi el ştie prin asta că
acela este scopul existenţei lui. Dar când am simţit că
Dumnezeu se multiplică în orice formă de viaţă şi tot ce este
viaţă este Dumnezeu, am înţeles că tot ce este important şi
esenţial, fiind scopul vieţii mele, se va realiza. Căci, dacă nu
voi putea face efectiv şi pe înţelesul tuturor ce ştiu că trebuie
făcut, Dumnezeu din mine va face, prin altă multiplicare a sa,
care nu va fi cu nimic diferită de a mea. Pentru că ea nu
suportă nici o calitate, nu este şi nu a fost la nimeni mai mare
sau mai mică. Astfel, suferinţa mea încetează, tot ce timpul
nu-mi va permite să fac pentru a mă desăvârşi şi realiza prin
mine cu acest nume şi această formă va fi realizat tot de mine
prin alt nume şi altă formă.

*

Mai puternică decât toate cuvintele este emoţia interioară a
omului.
Aflat într-o astfel de stare de fluiditate interioară omul
nici nu ascultă cuvintele tale sau dacă le aude le tratează ca pe
nişte insecte care nu-l lasă în pace şi le respinge. Nu vrea să
fie deranjat din înălţarea cuantică pe care numai el o poate
explica şi înţelege.
O puteţi numi naivitate sau prostie dar ea va fi mult mai
aproape de inima lui decât toate cuvintele tale.

*

Omul va dormi şi va fi inconştient aproape la nesfârşit,
dacă nu va renunţa la această hrană impură şi grosieră. Pentru
că din hrană izvorăşte somnul şi în somn el va visa că face
ceva, când în realitate totul i se va întâmpla. Hrana îi va
transmite propria informaţie relativă la atomii din care este
făcută şi ea îi va crea comportamentul şi soarta. Va dormi şi
va scrie cărţi, va dormi şi va face politică, va dormi şi va
creşte copii învăţându-i cum să doarmă somnul omului
obişnuit. Hrana va naşte reacţii şi va elibera otrăvuri în mintea
şi trupul său, impunându-i o stare de moleşeală şi atracţie
magnetică către elementele întunecate aflate în miezul
incandescent şi metalic al Pământului. Căci, deşi în univers nu
există decât o singură substanţă, se poate spune despre ea că
este când spirit, când minte, materie fizică sau întuneric. Iar
omul este materie fizică, puţină minte şi aproape deloc spirit.
Şi cine să-l trezească, dacă nu există decât o singură
substanţă în univers şi în el este aceea? Şi cine să-l trezească,
dacă nu există decât un singur instrument în toată substanţa
universală, care îi poate veni în ajutor şi acela este propria sa
voinţă?
Somnul îi vine din hrană şi hrana este ca un drog ce îl
face să doarmă.
Şi aşa cum un drogat moare dacă renunţă brusc la
drogul său, tot aşa omul moare dacă renunţă brusc la hrana sa.
Pentru că în celulele lui s-a strecurat un cod binar fără de care
ele nu se pot divide şi înmulţi. Rea sau bună, în armonie sau
nu cu restul universului, ea este energia care susţine unitatea
umană ca centru independent de existenţă şi forţă. Precum un
om beat nu este observat ca atare de un altul aflat în aceeaşi
stare, tot aşa un inconştient nu-l poate observa pe un altul.
Spuneţi oameni ce vreţi, negaţi totul precum vă îndeamnă
visul, dar realitatea rămâne implacabilă: hrana fizică şi
mentală determină calitatea substanţei universale şi cu cât veţi
fi mai pătimaşi în orice dispută cu atât veţi fi mai lacomi şi
mai doritori de această hrană fizică şi inferioară, pentru că
energia consumată va trebui grabnic reînnoită pentru a susţine
modul de viaţă pe care îl consideraţi unic şi de neînlocuit.
Dar hrana nu este numai fizică, hrană este şi aerul, hrană
sunt şi impresiile omului. Şi nu este nici o speranţă de trezire
până ce omul nu renunţă, încetul cu încetul, la această hrană
fizică, până ce nu respiră cu o altfel de respiraţie şi până ce nu
refuză falsa învăţătură primită odată cu celulele trupului prin
naştere şi falsa învăţătură din tot sistemul informaţiilor aşa zis
importante din fiecare zi.
Dacă nu va percepe lumina, nu se va hrăni cu ea şi nu-i
va descifra mesajul de natură conştientă nu se va trezi
niciodată şi se va chinui mereu. Calitatea hranei este capitală,
soarta noastră şi a copiilor noştri indiferent de câte
calculatoare sau nave cosmice vom construi, va fi sumbră şi
amară. Nu contează câte mii de ani lumină vor parcurge prin
spaţiul iluzoriu creaturile şi creaţiile noastre, căci dacă le vom
construi şi ne vom pune speranţa în ele rămânând aşa, noi
vom dormi şi în vis se vor petrece toate, iar păcatul şi boala se
vor repeta mereu...

*

Sinele este un continuum netemporal, o prezenţă fără
cantitate şi proprietăţi, astfel încât, din perspectiva lui, ce este
acum este dintotdeauna şi ce este aici este peste tot. El nu
concepe nici o diferenţă pentru că el este unic şi în afara lui nu
este nimeni să mai poată emite ceva, şi în afara lui nu mai e
nimeni să poată recepta ceva.
De aceea, viaţa în grupuri este necesară doar atâta timp
cât nu există conştiinţă de sine, doar pentru supravieţuirea
fizică, dar păzindu-ţi corpul în cele din urmă ajungi să pierzi
din vedere adevăratul sens al vieţii. Şi atunci se spune că eşti
rătăcit...
Odată cu sporirea conştienţei de sine, asocierea cu
divizările mentale ale unicei realităţi este îndepărtată de la
sine.

*

Mişcarea este căutarea perfecţiunii şi este de două feluri:
fizică sau mentală. În timp ce mişcarea fizică este înceată şi
lipsită de utilitate, mişcarea mentală este mai subtilă şi mai
eficientă. Dincolo de aceste două mişcări se află realitatea
spirituală, care este mai degrabă nemişcare, conştiinţa inutilităţii
oricărei intervenţii într-o stare perfectă şi atotsuficientă prin sine.
Animalul, omul, îngerul. Inconştienţă, conştienţă,
supraconştienţă.
Când omul ia pentru prima dată contact cu fiorul marelui
mister al creaţiei şi manifestării, el începe să devină conştient.
Căci ce înseamnă toată zarva grijilor cotidiene când te întrebi
înfiorat pentru prima dată cum ai apărut în univers, care este
scopul vieţii şi încotro te îndrepţi? Cât de mic şi de dezumflat
devii atunci când nu poţi explica apariţia lucrurilor din nimic, sau
dacă ţi-o explici ca provenind din Dumnezeu, cum a putut apare
Dumnezeu din nimic şi, dacă Dumnezeu există dintotdeauna, nu
se naşte, nu moare, cum e posibil să existe aşa ceva?!
În faţa acestui mister, odată conştientizat, te opreşti şi
înţelegi că orice ai face nu faci nimic, că adevărul nu te
cunoaşte şi nu te vrea, aşa cum arăţi acuma. Iar ce numeşti tu
adevăr şi dreptate este numai o stare conjuncturală, ceea ce şi
explică diferenţele de opinie, dureroase, dintre oameni când e
vorba de ele.

*

Creaţia este manifestarea lui Dumnezeu în gânduri şi
obiecte şi reprezintă renunţarea supremă a celui unic şi perfect
prin coborârea sa în turbulenţele facerii şi ale chinului până la
ultima particulă din cea mai inferioară formă de existenţă
posibilă. Existenţa lui înainte de manifestare era perfectă în sine,
avea totul neavând nimic, era totul fiind nimeni. Durerea pe care
şi-a asumat-o în mod conştient, renunţând la beatitudine, este
numai aparentă, el fiind în continuare beatitudine, pentru că în
orice formă de viaţă, ca manifestare a lui Dumnezeu, există
senzaţia implicită că efortul supravieţuirii nu numai că este
natural, dar are ca finalitate reîntoarcerea sa în perfecţiunea şi
fericirea absolută de dinainte de manifestare. Chinul şi toate
supliciile fizice şi mentale sunt considerate ca atare doar în urma
parcurgerii unei anumite distanţe în procesul creaţiei şi apare în
zorii ataşamentului faţă de nume şi forme.
Dar în toate fiinţele există în stare latentă o particulă din
spiritul originar, în întregime, cel de dinainte de creaţie,
aceeaşi particulă de fapt, prin care conştiinţa rămâne intactă şi
prin care teama alienării veşnice este anulată. Prin acest spirit,
pe care îl avem cu toţii în vedere când ne referim la noi înşine,
se cunoaşte faptul că Dumnezeu când se naşte se naşte din
sine, iar când moare se duce tot în sine, tragedia cu care o
asociem noi oamenii pe aceasta din urmă este pur mentală şi
este de natură instinctuală şi inconştientă, provenind mai
degrabă din senzaţia clară că nu ne-am îndeplinit scopul vieţii
şi, existenţa în alt plan, care începe odată cu moartea şi
durează o anume perioadă de timp nu ne va fi favorabilă şi
conformă aspiraţiilor noastre.
Multiplicarea lui Dumnezeu în toată creaţia ia forme tot
mai variate şi este încă în plin proces de extindere şi depărtare
faţă de punctul iniţial, al desăvârşirii prin sine.
În primul rând trebuie să se înţeleagă că nu există nici o
tragedie în univers, iar apoi, ca idee orientativă, pe care orice
fiinţă nu o poate realiza decât prin sine, să se ştie că renunţarea în
mod conştient la ataşamentul faţă de propria persoană şi
individualitate, cu suma sa ameţitoare de iluzii şi cunoştinţe
false, reprezintă dezrobirea de această stare mizerabilă.
Astfel, manifestarea prin gânduri, obiecte, spaţiu şi timp
va lua sfârşit odată cu ultima şi cea mai întârziată multiplicare
a lui Dumnezeu, care, ascultându-şi glasul interior, va renunţa
în mod conştient la pretenţiile de individualitate şi separare
faţă de tot ce există, odată cu senzaţia limpede şi perfectă că
el, ca cel care observă, procesul observării şi lucrul observat
sunt unul şi acelaşi lucru, iar dualitatea şi divizarea care au
întreţinut disputele devin nule de la sine.
A fi nimeni, nu a fi cineva, a nu avea nimic, nu a avea
ceva, a refuza totul, nu a dori ceva, iată calea conştientă şi atât
de greu de străbătut a fiinţelor umane spre dăruire şi închinare
lui Dumnezeu ca spirit originar şi atotsuficient prin sine.
Nu e atât de greu pe cât vă pare, dar în mod sigur, fiind
prima stare pe care aţi avut-o, este cea mai depărtată de starea
în care vă aflaţi acum.
Voinţa este însă instrumentul vostru, privirea şi
ascultarea atentă a tot ce există, care nu este altceva decât
meditaţie sau contemplare, vă va furniza înţelegerea şi puterea
de a le face pe toate cele divine, fireşti şi necesare.

*

Nu există oameni proşti, există numai oameni cu instincte
inferioare.
Ori de câte ori reacţionezi cu astfel de oameni, nu lua
atitudinea lor la modul personal, considerând-o intenţionată şi
conştientă.
Oricine în locul tău ar fi suferit acelaşi tip de tratament,
capacităţile lui în interacţiune cu ale tale n-ar fi putut da altfel
de rezultate. Supărarea face parte din natura inconştientă a
unuia sau a altuia, nu e nici o noutate în univers şi nici o
nedreptate.
Cel conştient nu are nici un resentiment asupra naturii
inferioare şi o lasă în pace, nu dă cu piciorul în sacul de pietre
întâlnit în drum, nici nu se supără pe piatră că este piatră.
Mintea şi inteligenţa aparţin structurii atomice.
Controversele sunt copilăreşti. Dacă misticul afirmă că
materia este ataşată minţii şi spiritului, materialistul spune că
ceea ce numim minte sau spirit este ataşat materiei. Dar care
este diferenţa? Nu este evident că orice există este un tot
unitar şi nu e vorba decât de calitatea unicei substanţe
universale la un moment dat?
Prostul şi inconştientul din faţa ta eşti tot tu, de fapt
interacţionezi cu una din amintirile tale. Timpul este înşelător
şi este o iluzie. Între o amintire şi ceva ce-ţi imaginezi în
viitor nu există practic nici o diferenţă, ambele există în minte
şi, chiar dovezile materiale nu sunt mai concludente decât
mâna pe care juri că ţi-ai pipăit-o în vis.

*

Viitorul este creat de prezent, trecutul a fost cândva
prezent, peste tot prezentul este suveran. Lasă orice preocupare
imaginară şi fii mereu axat pe prezent. Înţelege că clipa pe care o
trăieşti este prima, singura şi ultima din toată veşnicia. Şi, dacă
orice lucru măreţ nu este perceput de tine acum, el nu există.
Pentru că o singură fiinţă în univers este multiplicată într-un
număr ameţitor de forme, tu eşti aceea şi nu trăieşti decât acum
şi aici în singura clipă existentă.
Nu se poate spune nicidecum despre ceva sau cineva că
a fost măreţ, pentru că dacă tu eşti multiplicat în nenumărate
forme, nici un altul nu mai există în afară de tine şi nici o
realitate nu poate exista în afara celui unic care poate percepe.
Iar despre cine percepe se spune că este viu şi tot ce este viu
este Dumnezeu, iar clipa prezentă este natura sa iar a doua
este amintirea şi repetarea ei prin intermediul mentalului şi nu
mai are nici o valoare. Orice gând şi orice acţiune este a doua
clipă şi ea este izvorul tuturor iluziilor omeneşti.
Cât de clar este astfel că tot răul este mental, că el nu
există niciodată în clipa prezentă, pentru că ea este clipa în
sine iar celelalte sunt recrearea ei de către minte...
Dar de ce este aşa de importantă clipa prezentă?
Intuiesc că, fiind mereu axat pe clipa prezentă, puterile
omului ajung enorme. De exemplu, oboseala există întâi ca o
senzaţie, gândind la ea devine acută, crezând că este normală,
devine cronică. Cu durerea şi neputinţa este la fel.
În clipa prezentă nu poate fi nimic rău pentru că tot răul
este mental, iar mintea se referă numai la trecut şi la viitor.
Când trăieşti nu o faci mental. Mintea fie rămâne în urmă, fie
o ia înainte. Pe când clipa prezentă este mereu înaintea
gândului şi timpul nu o ajunge din urmă.
De aceea, dacă scrii ceva sau creezi ceva când eşti
indispus şi supărat, acel lucru este purtător de rău şi atunci el
trebuie ars în foc. La propriu, nu la figurat. Îl iei în mâini, îl
bagi în foc şi nu-ţi retragi mâinile până nu te arzi la limita
maxim suportabilă a simţurilor tale, ca să nu mai uiţi că nu
trebuie să fii indispus sau supărat. Fără însă ca să te oblige
cineva... De atunci, ori de câte ori vei simţi supărarea, te vei
smulge înapoi din instinct pentru că vei asocia această stare cu
senzaţia vie a celulelor tale care se răscolesc de durere.
Şi vei trăi numai în clipa prezentă, în deplină
clarviziune, putere şi fericire.

*

Gândul este lopata unui imens coş de gunoi denumit minte.
Vremea trecută şi viitoare îi constituie corpul şi mii de lucruri
aruncate de-a valma putrezesc acolo. Gândul răscoleşte acest
imens coş de gunoi şi efectiv din mirosurile lui fetide, la nivel
chimic, se creează comportamentul omului la nivelul creierului.
Omul, educat într-un sistem fals de valori, s-a înşelat
mereu închipuindu-şi că îngrămădind în minte tot felul de
lucruri este avantajat şi le poate folosi pentru binele său ori de
câte ori are nevoie. El nu ştie, săracu, că mintea are greutate
proprie precum piatra şi, cu cât este mai mare, cu atât este mai
greu de dus.
Când clipa în sine, singura reală, singura divină, va fi
trăită pur şi simplu, omul, redevenind fiinţă, nu va mai încerca
niciodată să reţină ceva, iar el va fi cu atât mai perfect cu cât
va uita mai mult. Iar când coşul de gunoi va fi gol, el se va
simţi aşa cum este: etern, unic şi desăvârşit.

*

La urma urmei nu e important să spui lucrurilor pe
nume. Pentru că numele unui lucru nu este lucrul în sine.
Vorbitorii buni, vai de capul lor, au o minte burduşită de
nume şi sintagme şi aşa sunt de atenţi la peroraţia lor
neîntreruptă, încât nu mai au timp să trăiască.
Ce este scris sau vorbit este doar o copie palidă a ce este
viu. Cel care tace este singurul care poate să înţeleagă. Cel
care vorbeşte este singurul care poate să creeze. Dar ce poate
să creeze cel care n-a înţeles nimic...

*

Toate cuvintele din lume nu ajung ca să-ţi expun situaţia
mea.
Dacă s-ar putea pătrunde în universul cuantic, cel care
creează şi susţine universul fizic şi s-ar putea folosi viteza lui
fenomenală, în câteva fracţiuni de secundă mi-ai trăi întreaga
mea viaţă şi atunci ne-am înţelege, observând că suntem la fel,
că suntem unul singur.
Trăind realitatea crudă a proiectării prin naştere într-o
viaţă şi într-un loc nefavorabil, cu puţina inteligenţă pe care
generic o au toţi oamenii, cu slabele instrumente fizice şi
mentale pe care le am, încercând să-mi împac conştiinţa cu
nevoile fizice inerente susţinerii corpului fizic, este firească
greşeala pe care ai observat-o.
Ce pot spune este prea puţin ca să te convingă pe deplin
dar să ştii că nu sunt supărat pe tine. Aş susţine ardent acest
plan al existenţei fizice şi mi-aş reduce considerabil şansele
unei situaţii mai bune...
Pentru că în mod potenţial posibilităţile noastre de
fericire sunt nelimitate dar, dacă acceptăm în sarcina noastră,
şi aşa destul de grea şi de voluminoasă, pietrele supărărilor
ocazionale, nu mai putem nimic.
Cădem jos istoviţi, în mizerie şi rătăcire.

*

În univers nimic nu poate evolua fără meditaţie şi nimic
nu poate degenera fără întunericul şi nesimţirea care provine
din uitarea de sine. Meditaţia este evoluţia unicei substanţe
universale dintr-o individualitate cu ajutorul mijloacelor sau
simţurilor pe care le are la dispoziţie la un moment dat. Dacă
pentru om ea înseamnă observare atentă la care participă toate
simţurile pe care le are, pentru o vietate inferioară meditaţia şi
dreptul ei la evoluţie se poate reduce doar la unul din simţuri,
singurul pe care îl are, sau chiar la altul inferior şi divizat
dintr-unul din acestea.

*

Mişcarea dă formă şi contur universului şi fără fiinţele
vii universul n-ar avea nici o formă. Tot ce-mi relevă
meditaţia prin observare directă este de nepreţuit şi dacă scriu
o fac pentru mine, pentru că sunt om şi chiar prin substanţa
mea de acum sunt ameninţat de întuneric.
Pentru ceilalţi oameni cuvintele mele sunt doar
orientative şi nu reprezintă niciodată exact ce vreau eu să
spun, măcar şi pentru faptul că nu ocupăm acelaşi loc în
univers la un moment dat.
Am mai observat că, pe lângă celelalte simţuri
cunoscute, îşi mai face apariţia încă unul care s-ar putea numi
intuiţie.
Apoi am cunoscut faptul că conştiinţa vieţii poate exista
şi singură în univers, prin ea însăşi, apoi la un grad inferior
poate exista in individualităţi divizate care au şi corp mental,
iar, mai încolo, în individualităţi care au şi corp fizic, aşa cum
este omul, apoi am observat potenţialul substanţei universale
de a deveni tot mai subtilă, fără nici un scop, doar de dragul
vieţii, doar pentru ea însăşi, fără nici o măreţie şi fără nici o
laudă.
Mintea şi materia fizică nu sunt eterne pentru că nu sunt
esenţiale şi am constatat că nu toţi ochii pot vedea toate
lucrurile, pentru că ei sunt lumina unei anumite combinaţii de
elemente şi-am mai observat că elementele fie se multiplică,
fie se întorc în unul şi-am lăsat pixul jos şi am tăcut.

*

Poveştile copilăriei vorbesc adesea despre tinereţea fără
bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, lucru fascinant care a vrăjit
generaţii numeroase de oameni.
Noile descoperiri ştiinţifice asupra energiei şi materiei
demonstrează, pentru cel care are ochi de văzut, că acest lucru va
fi posibil dar, totodată, şi faptul că atunci când va fi posibil nimeni
nu şi-l va mai dori, odată ce se va înţelege că nu o viaţă nesfârşită
cu un trup material şi greu este ce ne lipseşte pentru a fi fericiţi.
Dar oamenii nu ştiu nici să se închine, nici ce să-şi
dorească, de aceea legile universului nici nu permit materiei
să aibă puteri superioare planului în care se află. Îndeplinirea
dorinţelor, când nu e însoţită de conştiinţă înseamnă o şi mai
mare ruină şi decădere. Iar cu cât conştiinţa este mai mare, cu
atât dorinţa este mai mică şi când omul nu va mai fi doar om
şi va fi renunţat la toate iluziile sale, va redeveni iarăşi ceea ce
este şi pentru el dorinţa nu va mai exista în univers.
Nimeni nu-şi va mai dori tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
fără de moarte pentru că şi mai accentuat va creşte înţelegerea şi
cunoaşterea spirituală a vieţii, iar oamenii vor înţelege că sarcina
lor nu se reduce la individualitatea, forma şi numele lor, ci doar
la viaţa însăşi şi ea este singura care contează în tot universul.
Nimeni nu-şi va mai dori trup cu tinereţe fără bătrâneţe
şi viaţă fără de moarte, realizări şi plăceri fizico-mentale de
tot felul, ci doar realizarea vieţii prin ea însăşi, în sinele ei, iar
evoluţia spre mai bine va presupune şi renunţarea la iluzia
individualităţii, a numelui şi a formei.
Îmi place mai mult o altfel de poveste, cu un bătrân care,
în faţa entuziasmului interesat şi lacom al tinereţii, spunea, mai
mult pentru sine, căci nimeni nu se oprea să-l asculte: copilaşi,
ei, copilaşi, unde vă grăbiţi, copilaşii moşului, copilaşi...

*

Rezolvarea tuturor problemelor constă în renunţarea la
rezolvarea lor. Nu poţi face nimic pentru că totul este stabilit:
urmează să fii fericit până la absolut.
Pentru că viaţa din tine este Dumnezeu şi tu n-ai fi
nimic fără el. În consecinţă, soarta lui Dumnezeu este soarta ta
şi îndeplinirea ei este doar o problemă de timp. Şi, când ea s-a
realizat, tot ce s-a derulat în cadrul timpului n-a existat
niciodată, nici faptele, nici cuvintele şi nici gloria ta.

*

Cea mai mare răsplată pe care o poţi primi este
viaţa însăşi. Nici un concept sau obiect fizico-mental nu
poate fi comparat cu viaţa, nici o realizare şi nici un scop nu e
ca ea.
Dacă s-ar înmulţi de N ori cel mai scump ideal al tău
sau chiar toate idealurile formelor de viaţă la un loc, ele tot nu
s-ar putea măsura cu viaţa şi nu ar însemna nimic...
Întotdeauna să ai în vedere că viaţa din tine este totul în
univers şi este singurul lucru care contează. Lasă orice grijă şi
trăieşte de dragul vieţii, pentru că poţi pierde orice, dar într-un
mod subtil şi inexprimabil viaţa este Dumnezeu şi ea nu se
poate pierde niciodată.
Ceea ce pierzi în fiecare zi şi uneori odată la 70-80 de
ani nu sunt decât câteva din multele tale iluzii, dar viaţa nu o
poţi pierde niciodată. Căci tot ce se poate, chiar simpla idee că
se poate ceva face parte din viaţă şi, nimic nu ar putea să fie
sau să nu fie dacă n-ar exista viaţa din tine, unica şi aceeaşi
din tot universul.

*

Măcar, din când în când, opreşte-te din agitaţia ta
zilnică, ascultă sunetul care provine din interiorul formelor de
viaţă, respiră liniştit şi spune-ţi: sunt fericit cu desăvârşire.
Nu căuta nici un motiv pentru această fericire pentru că
această fericire nu ar mai fi decât dependenţă şi s-ar sfârşi
odată cu sursa ei.
Dar fericirea care este una cu viaţa tuturor formelor de
viaţă nu se va sfârşi niciodată pentru că atunci când s-ar sfârşi
viaţa în univers de fapt s-ar sfârşi şi timpul şi n-ar putea exista
nici o secundă fără viaţă.
De aceea, oricât de mult ar părea să dureze posibila lipsă
a vieţii din univers, ea nu va dura deloc şi mereu va fi viaţă şi
mereu va fi Dumnezeu şi mereu tu vei fi una cu el.

*

Când ieşi în lume şi te simţi mic şi neajutorat, de vină
nu este lumea ci doar tu. Vei justifica în fel şi chip atitudinea
ta rezervată şi neîncrederea ce te stăpâneşte, dând frâu liber
obiceiului de a judeca, de a clasifica lucrurile pe categorii, de
a fi de o parte sau de alta, dar să ştii că pentru viermele ce te
roade în interior numai tu eşti răspunzător.
De fapt, starea ta provine din substanţa care este
predominantă pe Pământ acum, din atomii care circulă dintr-o
formă în alta, din tendinţa generală de individualism exagerat,
din egoism şi din împotrivire.
Dar, dacă crezi în viaţă, poţi creşte până la nori, poţi
merge printre oameni şi să simţi că eşti mare şi puternic cât
tot Pământul, ba chiar cât tot universul, căci, dacă simţi asta,
înseamnă că ai renunţat la obiceiul de a judeca şi eşti exact tot
atât de mare pe cât iubirea ta este.
Practic toţi oamenii sunt mici din cauza inimii lor
degenerate, de pământ, care pompează întuneric şi nu lumină
printr-un corp pământiu şi bolnăvicios, superindividualizat,
egoist şi răutăcios.
Când inima însă se deschide spre iubire, adică spre lumină,
omul începe să crească, să se extindă şi să creadă până acolo
încât să nu mai fie om, ci doar viaţă, până acolo încât devine
universul în întregime, iar iluziile pământeşti, oricât de multe şi
de iuţi ar fi, nu-l mai ajung şi nu-l mai ating niciodată.

*

Mereu să aveţi în vedere că ştiţi prea puţin. Înainte de a
lua piatra şi a o arunca în ceilalţi aduceţi-vă aminte de asta.
A şti însă nu înseamnă a îngrămădi informaţii de-a
valma în minte, ci mai degrabă înseamnă a şti cum să treci din
grosier în subtil, cum să nu te laşi transformat în multe
elemente pentru a fi doar unul, esenţial.
A şti înseamnă a şti cum să uiţi totul - actualele
condiţionări temporare pentru a fi numai viaţa - impecabilă,
dumnezeiască, aşa cum a pornit la drum.
A şti mai înseamnă a putea privi pe oricine în ochi şi în
faţă cu desăvârşire convins că nu va trebui să-ţi pleci privirea în
pământ din cauza judecăţii şi a criticii care se naşte din minte.
Pentru că atunci vei şti că tu eşti viaţa, unică şi indivizibilă, iar
cel din faţa ta eşti tot tu, numai că într-o altă secvenţă temporală
şi, aşa cum nu eşti ruşinat când eşti singur în intimitatea ta, aşa
vei fi mereu, ori şi cu cine te-ai întâlni şi oriunde te-ai duce.

*

Nu trebuie să ţii minte ceva, pentru că mintea este un
derivat care se va pierde, trebuie doar să-ţi percepi esenţa ta
originală care conţine în sine totul. Şi nu contează cum eşti
perceput ci contează doar să percepi, să observi. Pentru că
prin observare şi numai prin observare se realizează
înţelegerea şi fericirea vieţii, care se transferă din formă în
formă şi nu se sfârşeşte niciodată.
xxxx
Trebuie să încetez să mai cred în om. Pentru că a crede
în om înseamnă a crede în divizare.
Trebuie să încetez să-l mai servesc pe om, acest concept
fizico-mental temporar, căci lucrarea mea nu este pentru om ci
este pentru viaţă şi nu constă în fapte şi cuvinte, ci doar în
viaţa însăşi, fără nici o completare.

*

Câte pietre a luat mintea în graba ei tinerească după ce a
pornit la drum!... Acum, deşi sunt o povară, ele sunt natura
fiinţelor vii şi este foarte greu să se mai observe asta.
Câtă trudă şi înrobire pentru această hrană impură şi
grosieră!
Prin ea se realizează de fapt transferul de condiţionare şi
ignoranţă ce creează soarta omului... De la fiinţa materială
care serveşte drept hrană la cea care se hrăneşte.
Nu se ştie mai nimic despre formele subtile de hrană:
hrana provenind direct de la lumina solară, nectarul divin
furnizat de glandele din fundul gâtului şi preluat cu ajutorul
limbii, hrana iubirii superioare, care dăruită celor apropiaţi
compensează foarte mult din necesarul de hrană fizică, lucru
observabil mai ales în relaţia mamă-copil.
De asemeni am observat că trăim într-un fel de supă
fonică, care poate constitui un fel minunat şi atotsuficient de
hrănire, precum în mod sigur te poţi hrăni în proporţii diferite
cu supa vizuală, tactilă sau odorifică. Toate acestea se vor
recunoaşte negreşit în viitor, dar în creaţie există o lege care
nu permite substanţei ce constituie o formă de viaţă să facă
mai mult decât poate. Când se încalcă acest principiu apare
visul care creează confuzia.
Dar, fiinţele vii sunt minunea acestui univers, un sistem
mobil şi autoperfecţionabil până la limite de neînchipuit. De aceea
eu nu cred în om ci cred doar în viaţă, şi tot ce sunt dedic ei.
Pentru că mai demult am simpatizat şi am fost suporterul
satului meu, în care m-am născut, în competiţia cu alte sate, apoi,
deplasându-mă conform mişcării inerente vieţii fizice, am fost
suporterul regiunii, ţării şi al limbii mele şi m-am opus cu
mijloacele pe care le-am avut altor oameni, altor limbi şi altor
popoare şi, departe de a realiza ceva, mi-am dat seama că m-am
înglodat în ignoranţă, în competiţie şi împotrivire.
Iar acum tind să nu mai fiu decât suporterul vieţii şi nu
al satului meu, al poporului sau al limbii mele, nici măcar al
omului prin comparaţie cu alte vietăţi. Şi, dacă ar fi o oarecare
competiţie între pământeni şi fiinţe de origine extraterestră, aş
vrea să fiu tot suporterul vieţii, al armoniei şi al înţelegerii şi
nu al unei forme sau alta de viaţă.
Ştiu că voi înfăptui şi asta chiar dacă, se prea poate, voi
purta alt nume şi voi avea altă formă.

*

Nu mă mai încântă discuţiile cu oamenii pe seama
religiei, adevărului sau a lui Dumnezeu. Simplu fapt că
interlocutorului meu îi place să discute pe această temă,
cuprins ca de un drog, să toarne în realizări mai mult sau mai
puţin sofisticate, cuvânt după cuvânt, demonstrează faptul că
ştie prea puţine, având nevoie de o confirmare.
Despre Dumnezeu poţi cunoaşte ceva doar prin intermediul
unor senzaţii intraductibile şi se referă doar la individul care le
resimte.
În rest, toate cuvintele sunt judecăţi moralizatoare sau
generalităţi ce-l reduc pe om la un tipar convenţional din care
ceilalţi sunt împotrivă ca el să evadeze.

*

Cu cât îţi închipui mai mult că te apropii de adevăr cu
atât te înşeli mai tare. Pentru că adevărul nu este în ceea ce
crezi şi nu-l vei găsi niciodată în elementele şi formele
materiale, fie ele şi nenumărate.
Datele problemei se schimbă mereu şi rezultatul obţinut
este întotdeauna fals la timpul prezent. Este fals pentru că
implică o atitudine mentală, are un nume şi are o formă şi,
mai ales, pentru că vrei să faci din el un titlu de glorie.
Fericirea şi adevărul nu sunt în ceea ce vezi, ci sunt doar
în cel care vede şi încă din prima clipă când mintea s-a mişcat
ele au început să dispară.

*

Tot ce crezi că e important, tot ce te ridică în picioare, te
atrage sau te împinge spre un anumit scop, toată lumea
materială este fum iluzoriu ce te înăbuşă, te otrăveşte şi în cele
din urmă te omoară.
Iar preocuparea pentru ele este grija pentru formele de
fum, cu ce te ajută să le ai, cu ce te ajută să le faci?
În tine este viaţa şi aerul proaspăt, în afară este mintea,
fumul şi iluzia...

*

Şi brusc am devenit conştient că oamenii nu vor să mă
asculte, ci doar să-şi asculte propriile păreri prin gura mea. Şi
am hotărât să tac şi să tac şi iarăşi să tac.
Şi, doar dacă, prin absurd voi vrea să fiu biciuit sau să
fiu tăvălit prin noroi, atunci să încep să vorbesc.
Nu viaţa din om este vinovată de această intoleranţă şi
lipsă de înţelegere ci doar mintea omului, care judecă, care
acceptă sau respinge conform structurii sale, şi am înţeles că
nu poate fi nici o măreţie în cuvintele cuiva, care sunt minte,
şi că nu poate există nici o posibilitate de a vorbi despre viaţa
spirituală. Căci vorbirea este un cod de sunete guturale şi
primitive care ajută o anumită comunitate să-şi ordoneze mai
bine viaţa din punct de vedere material, şi atât.
Pur şi simplu am înţeles că pentru oameni, deşi se află
în evoluţie, trebuie să mai treacă timp până ce li se va
dezvolta simţul telepatic, când înţelegerea subtilă a cuiva se
va transmite simultan tuturor receptorilor aflaţi pe o anumită
frecvenţă, ca timpul dintre o naştere şi o moarte să fie altfel,
pregătind terenul pentru marea transformare, pentru viaţa în
sine, independentă de toţi şi de toate, de fapt viaţa din tine,
unica fără timp şi fără spaţiu, în care totuşi încape tot
universul oricât de mare ai crede că este.

*

Creaţia este transformarea subtilului în grosier, a
spiritului în materie
Mintea este elementul de legătură. Mişcarea minţii, cu
cât este mai virulentă, cu atât determină densitatea şi
complexitatea materiei create.
Dintr-un singur drum pleacă o mulţime şi din fiecare din
acestea din urmă se nasc succesiv tot mai multe, către numere
a putut inventa mintea. Particulele create se constituie în
traiectorii care se ciocnesc, se taie şi se întretaie, aranjându-se
în forme temporare, după tăria forţei provenită din presiune.
Aici accidentele sunt inevitabile, nimic nu rezistă prea mult, o
gură mai mare înghite o formă mai mică; naşterea şi moartea,
fiind un accident, totul este incontrolabil.
Dar există ceva prin care traiectoriile pot fi străbătute
invers, din grosier spre subtil. Aceasta este meditaţia, adică
decrearea, observarea liniştită, contemplarea nepărtinitoare în
care mintea ca o caracatiţă imensă îşi bagă tentaculele în gură
şi tace, descrescând, revenind în sine, adică în spirit, ca
posibilitate.
Materialitatea este mentală, viaţa în sine este singura
realitate, forma şi numele tău de om este materie în continuă
evoluţie şi adaptare.
Ai străbătut un drum lung, inteligenţa şi intuiţia
confirmă tendinţa ta spre subtil.
Foloseşte meditaţia! Recunoaşte viaţa din tine ca pe
Dumnezeu şi întoarce-te la el. Fiecare particulă din creaţie
trebuie să se subtileze singură. Tu eşti pregătit pentru aceasta!
Fă-o!

*

Trebuie să depăşeşti dualitatea minţii. Să părăseşti orice
conceptuali-zare, altfel nu vei evolua. Cărţile pe care le citeşti,
discuţiile pe care le ai sunt toate rodul minţii rătăcind aiurea
într-un univers greu şi iluzoriu. Conceptualizând mereu, vei
trăi în dualitate mereu, de o parte sau de alta, în funcţie de
interesul tău, în tabere care se opun mereu: în bine sau rău, în
frumos sau urât, în cunoscut sau necunoscut, nereuşind
datorită acestei instabilităţi să te mai concentrezi şi să te
recunoşti pe tine. Nu mai înveţi niciodată că viaţa din tine, la
care se raportează totul, este fiinţa lui Dumnezeu, că de fapt tu
nici nu exişti ca fiinţă individuală decât mental, că toată
materialitatea ta este asemeni celei din vis când te pipăi şi te
simţi real.
Numai renunţarea la concepţiile şi părerile tale
preţioase, care constituie mintea, pătimaşă şi părtinitoare, în
favoarea vieţii din tine, care este Dumnezeu, poate însemna
ceva. Ce anume, vei vedea singur.
Restul este iluzie.

*

Atent observându-mă pe mine. Observând curenţii
interiori ai vieţii care provin din spirit şi se transformă în
materie. Unii în spini şi alţii în petale.

*

Când nu mai rememorezi nimic şi când nu-ţi mai
imaginezi nimic revii la viaţa în sine. Este cel mai dificil
lucru, pentru că celule tale, din a căror substanţă subtilă
provine mintea, fiind forme create, tind să se perpetueze.
Prin rememorare şi imaginaţie mintea creează forme şi
face posibilă manifestarea. Dar în cele din urmă, viaţa
transcede repetiţia, naşterea şi moartea şi revine în sine, în cea
mai perfectă stare de existenţă. Toate fiinţele vii urmează
această cale, din viaţă provin şi în viaţă se vor întoarce.
Independentă de tot, neatinsă de naştere sau moarte.
Deşi manifestarea pare veşnică, viaţa în sine va fi
mereu, este aici şi acum, şi universul este plin prin ea, căci
dacă nu există timp fără manifestare, nu există nici
manifestare fără viaţă şi tot ce contează este starea pe care o
resimţi, treptat, până la uniunea cu totul şi până la capacitatea
de a crea prin minte universul fizic şi de a-l retrage în sinele
tău la propria voinţă.

*

Nu-ţi pierde timpul cu mierea, nu pregăti pentru masă
nici fierea, trăieşte după felul naturii tale actuale, liniştit,
convins fiind că în mod potenţial poţi fi din ce în ce mai bun
până la perfecţiune, până la divinizare. Vii din Dumnezeu, ai
fost Dumnezeu, te vei întoarce în Dumnezeu, vei fi iarăşi
Dumnezeu... Perfect prin a sa nonacţiune şi nemişcare...
Acum eşti ceea ce eşti, să nu-ţi fie ruşine de tine. Toate ororile
se petrec în minte, nimic nu va rămâne, trăieşte liniştit.

*

Pare prea şocant, dar... dintotdeauna a fost nimicul... El
nu are nici naştere, nici moarte. Căci în nimic totul este nimic
ca manifestare dar este totul ca posibilitate.
Dacă universul este real sau este un vis în care te visezi
pe tine sub formă şi materialitate, asta nu mai are importanţă...

*

Una din cele mai minunate taine ale unei vieţi, în
profundă mulţumire de sine, este aceea de a nu fi atent la
gândurile tale, fiindcă ele te transportă departe de locul şi
timpul în care te afli. De locul zero, de timpul zero... Este vital
să fii atent doar la viaţa din tine, acum şi aici, şi să o recunoşti
ca pe Dumnezeu, unicul, fără formă şi fără atribute.

*

"Eu sunt cel pe care tu îl numeşti Dumnezeu, dar nu mă
pot arăta ţie, pentru că în realitate eu nu am nici o formă. Da,
a existat o primă formă pe care eu am însufleţit-o în această
manifestare, o formă de lumină arzătoare, dar eu nu am fost
acea formă pentru că eu sunt mereu viu pe când ea a murit.
Tu nu poţi vedea decât forma minţii tale, dar eu nu sunt
mintea ta şi oricât te vei ruga nu mă voi arăta ţie decât în
forma pe care tu o ai şi o poţi înţelege, alta şi alta, odată cu
evoluţia ta, odată cu detaşarea ta şi odată cu creşterea intuiţiei
tale, nu cu simţurile grosiere, pentru că oricât le vei utiliza de
mult nu vei face decât să cauţi acul în carul cu fân, iar timpul
şi abilităţile tale nu vor fi suficiente niciodată.
A mă intui însă aşa cum sunt presupune detaşarea de
orice cunoaştere mentală sau comparativă.
A căuta să mă explici nu este decât un joc perfid, pe
care îl joci cu patimă şi cu interes, drept pentru care îl vei
pierde întotdeauna.
Nu mă vei cunoaşte niciodată, atâta vreme cât mă vei
vedea ca o entitate diferită de tine şi niciodată atâta vreme
cât vei mai vedea o altă entitate în afară de tine. Doar când
vei simţi că viaţa este un tot unitar, iar formele, numele şi
faptele nu contează, retrăgându-se în sine ca posibilitate, mă
vei vedea şi vei scăpa de această cumplită înstrăinare. Şi,
precum cel care moare se duce de unde s-a născut, nici tu nu
ai unde să te duci după ce ai experimentat toate posibilităţile
decât de unde ai venit, în Dumnezeu. Care însă nu este aşa,
nici aşa.
Lasă jos mâinile, ochii şi mintea cu care vrei să mă
prinzi, căci nu faci decât să te încătuşezi pe tine".

*

Lumea nu este nici bună, nici rea.
Lumea este în mintea ta. Şi aşa cum este mintea ta aşa
este şi lumea.
Viaţa este una, identică în toate formele, mintea este
mişcare şi implicit rătăcire, comparaţie şi asociere, deosebită
de la formă la formă. O minte este hrană pentru altă minte, un
corp este hrană pentru alt corp; învăţătura şi mâncarea creează
numele şi formele. Tu, aşa cum te vezi în oglindă sau ca
personalitate e un străin care a venit din afară, mereu te
trădează, mereu te înşeală. A fi tu însuţi este un lucru extrem
de rar şi de dificil. A fi încăpăţânat şi rigid în principiile tale
nu e decât o stagnare într-o formă oarecare.
A fi tu însuţi înseamnă a fi viaţa care nu are nimic de-a
face cu formele prin care trece. Pur şi simplu, nimic. Pur şi
simplu, totul.

*

Nu omul te jigneşte ci ignoranţa din el, nu viaţa dintrunul
sau altul intră în conflict cu a ta ci mentalitatea şi
obiceiurile lui când se lovesc de ale tale.
Sistemele politice şi religioase, etnice sau lingvistice,
într-un cuvânt tot ce este legat de nume şi formă întră în
conflict mereu. Şi, atâta vreme cât vor exista popoare, religii
şi secţiuni ale acestora pacea şi fericirea vor fi doar iluzii
deşarte.
Experienţa arată că acolo unde ele se pierd oamenii
trăiesc în armonie.
Pe de altă parte, mintea, acest diavol permanent din
interiorul omului, nu vrea să-şi piardă poziţia confortabilă pe
care o are şi din care se hrăneşte. Practic, în sistemul fizicomental,
sistem de natură duală, există mereu doi oponenţi.
Universul nu ar fi fost creat fără ei.
Binele şi răul, ceea ce este în favoarea ta şi ceea ce este
în defavoarea ta, a mânca sau a fi mâncat, iată perechea de
contrarii care susţine viaţa fizico-mentală. Progresul numelor
şi formelor, ca şi dezvoltarea lor, provine din conflict, din
atingerea mâinii drepte de cea stângă, conexiune care
eliberează energia creatoare. Mintea colectivă, diavolul
universal, susţine timpul şi spaţiul şi fără el nimic nu ar fi aşa.
El este factorul creator iar binele şi răul sunt cele două mâini
ale sale . Sistemele religioase v-au învăţat să vă închinaţi
diavolului, mâinii lui drepte, binele, pe care ei l-au numit
Dumnezeu şi, acesta este motivul pentru care toate n-au
semănat decât vrajba şi conflictul.
Diavolul, mintea voastră insondabilă şi ascunsă, a
chicotit mereu, continuându-şi opera, creând şi distrugând
mereu, susţinându-şi individualitatea, braţul armat şi creativ al
acestui univers.
Dar adevăratul Dumnezeu, nepersonalizat şi perpetuu, a
rămas mereu de neconceput. I s-ar putea spune viaţa care se
transferă din formă în formă şi nu se sfârşeşte niciodată dar
este insuficient, i s-ar putea spune viaţa în sine,
atotcuprinzătoare, dar este prea puţin. Practic nu are nume. De
aceea să nu-ţi pară rău de nimic, trăieşte pur şi simplu pentru
că din această viaţă nenumită vine totul, chiar şi mintea, şi în
ea se întoarce totul. Şi pentru că ea este sursa tuturor
posibilităţilor, chiar şi a imposibilităţii, care este tot o
posibilitate, ce a fost nu s-a întâmplat niciodată. Nu există
decât viaţa în clipa prezentă, tu eşti aceea, nu ai nevoie nici de
nume, nici de corp, trebuie doar să trăieşti şi să ai răbdare
până vei înţelege că Dumnezeu s-a manifestat prin tine şi că tu
eşti acela.

*

Să aveţi mereu în vedere că ştiţi prea puţin, să aveţi
mereu în vedere că înţelegeţi prea puţin, dacă tot sunteţi
obişnuiţi să aveţi mereu ceva în vedere.
Înainte de a lua decizii, înainte de a judeca ceva sau pe
cineva, înainte de a lua piatra şi a o arunca, aduceţi-vă aminte
de asta.
Nu sunteţi altceva decât substanţa universului în acest
moment al evoluţiei lui, nu e nimic mare sau mic în voi,
sunteţi viaţa care ia diverse nume şi forme.
Câţi din voi aţi înţeles că acum precum este necesar
somnul aşa este necesară şi moartea? Câţi din voi aţi înţeles
ciclicitatea fenomenelor universale? Ce ştiţi despre energia
subtilă a vieţii care prin descompunerea trupului se întoarce în
pământ, apoi este absorbită de plante după care ajunge să
determine sufletul şi comportamentul unei anumite fiinţe prin
intermediul oxigenului pe care planta îl elimină sau prin
substanţa ei propriu-zisă odată ce devine hrană? Câţi din voi
înţeleg, chiar şi dintre cei înţelepţi, că aceasta este
reîncarnarea şi nu fabulaţia în care eroi sunt nişte personaje
supranaturale care dau drept de viaţă şi de moarte oamenilor
după toanele lor? ...

*

Trebuie să înţelegeţi că viaţa este o unitate indivizibilă.
Cel care o resimte în el însuşi se află în contact cu ea
oriunde s-ar afla: în om, în animal, în plante, în minereu, în
praf cosmic. Orice diferenţă, orice contradicţie, orice
conflict este resimţit ca durere profundă în cel care iubeşte
viaţa. Fie că învinge, fie că pierde. El resimte durerea
când este înfrânt de adversar, el suportă durerea când îşi
zdrobeşte adversarul. Viaţa este aceea care se exprimă şi în
unul şi în altul, dar numai cel subtil o poate simţi. Orice
dispută perpetuează rătăcirea şi creează mintea ce ascunde
viaţa, pe Dumnezeu, care aşa cum se poate observa de om nu
mai este recunoscut.

*

Întotdeauna vei face numai ce vei putea şi, mereu, dacă
eşti lucid şi deştept, orice vei face va fi puţin şi lipsit de
valoare. Mereu o durere te va purta, deoarece îţi vei înţelege
neputinţa în goana timpului şi a spaţiului, simţind că în sinele
tău există toate posibilităţile dar în manifestare capacităţile
tale sunt limitate. Îngâmfarea celui care face ceva şi primeşte
ca răsplată gloria, măreţia şi onoarea trădează o fiinţă
personalizată, plină de rătăcire şi ignoranţă.
Mai grav este faptul că aceste persoane sunt repere în
tendinţa omului spre evoluţie, spre regăsirea de sine. Prin ei
calea devine tot mai întortocheată şi mai grea. Aceste repere,
ca şi toţi oamenii din jurul tău, nu există ca să te ajute, ci doar
să te încurce şi să te menţină în sfera de influenţă a unui
pământ aflat destul de departe de o sursă pură de lumină.
Pentru că Dumnezeu este zero. Nemanifestat a existat
mereu şi va fi întotdeauna. Se asociază tuturor numerelor,
adică numelor şi formelor, dar nu este niciodată unul din
acestea. Pentru că tot ce este există ca realitate mentală ce
implică energia. La începutul manifestării din zero, din spirit,
a apărut lumina, din lumină au apărut stelele, din stele în timp
şi spaţiu au apărut planetele, din planete, din solul şi substanţa
lor au apărut unităţile organice, aşa cum sunt plantele,
animalele şi omul. Toate sunt forme degenerate dar tuturor li
se asociază zero, spiritul, Dumnezeu, şi cine înţelege asta
devine zero şi nu mai este purtat de această lume din formă în
formă cu durere.
Se depărtează de forma lui ocazională, se manifestă mai
puţin şi, treptat, treptat, se reîntoarce în sine. Ce înseamnă asta
şi la ce ajută nu poţi înţelege acum. Orice explicaţie sau
analiză nu face decât să-ţi trădeze complacerea în păcat şi
ataşamentul faţă de acest pământ respins de stele.

*

Evoluează! Învaţă încetul cu încetul să trăieşti altfel, în
armonie cu universul.
Nu te mai opinti când faci ceva. Simte esenţa obiectului
identică cu a ta şi transferă noile coordonate spaţio-temporale
fără nici un pic de patimă, fără nici cel mai mic gând de câştig
personal.
Nu prin tragere sau împingere, ci doar prin simţire. Căci
muşchii şi tendoanele sunt materializarea dorinţelor şi
patimilor tale care neapărat intră în conflict cu a celorlalte
fiinţe.
Dacă vei putea să te transformi mental până la anularea
acestor iluzii egoiste şi individuale, forma întregului univers
va fi în armonie cu tine şi toate vor fi aşa cum trebuie să fie.
Vei schimba lucrurile, fuzionând cu esenţa lor subtilă,
doar în măsura în care toate contribuie la realizarea fericirii
tuturor, la transferarea lor în unu şi apoi în absolut.

*

După ce ai fost obligat să cunoşti plăcerea de a mânca,
cunoaşte acum plăcerea de a nu mânca. Obţine starea de
ordine interioară, eliminând reacţiile violente care se produc
în organismul tău odată cu descompunerea hranei şi
transformarea ei în energie. Dacă înveţi calea subtilă prin
care îţi poţi extrage energia din lumina solară, poţi fi mobil
în continuare, rezistând în această lume fizică şi plină de
forţe potrivnice, în perechi, ce se ciocnesc una cu alta, una
fiind bună pentru tine, alta fiind rea, dar în timp, odată cu
mişcarea minţii, răul devine bun şi binele devine rău, fiind
evident că ai nevoie de amândouă în această lume fizică, iar
tu nu rămâi decât o minge lovită încolo şi încoace, din formă
în formă.
A depăşi plăcerea de a mânca, a depăşi plăcerea de a
face sex - iată orizontul vieţii nemuritoare. Nu a-ţi interzice
plăcerile pământeşti, nu a te chinui prin porunci stupide, nu,
aceasta nu e o soluţie, ci trebuie să descoperi, trăind, ceva
superior lor. Şi atunci toate câte te-au murdărit şi te-au tăvălit
prin praf e ca şi cum nici nu ar fi trecut prin tine şi tu nu ai
fost deloc acela pe care mintea l-a creat, slab şi nătâng, pe
care oricât te-ai străduit nu l-ai putut iubi. Şi oboseala şi sila
de viaţă se vor sfârşi odată cu toate prostiile acestea mentale.

*

Ce prostie sunt discuţiile în contradictoriu! Ce prostie
sunt explicaţiile!... Înţelege şi simte că nu ai nevoie de ele
pentru a te releva. Din contră, ele creează greutatea materială
care te ţine rob sub câmpul de atracţie al Pământului.
Renunţarea la ele, printre altele, te ajută în procesul continuu
de transformare a substanţei, a celulelor de carne în altele de
lumină, astfel încât la voinţa ta să devii mai uşor sau mai greu,
mai dens sau mai eterat, pentru a crea deplasarea independent
şi liber faţă de legile fizice ale materiei inferioare de pe
Pământ.
La ce ajută?! Nicidecum pentru a obţine ceva, ci mai
degrabă pentru a scăpa de multe, pentru a fi tot mai liber şi
mai fericit, în comuniune cu viaţa care trece prin tine,
observându-te, unificând interiorul cu exteriorul şi realizând
unitatea vieţii în tot universul.

*

Răsplata supremă o primesc prin faptul că sunt viu şi tot
ce este viu este Dumnezeu, în consecinţă, Dumnezeu, fiind
viaţă, este şi a fost dintotdeauna în mine şi tot ce este viu
acum aşa va fi întotdeauna.
Formele sunt trecătoare, ce le însufleţeşte este etern,
corpurile sunt materie care se reorganizează mereu, spiritul
vieţii rămâne fix şi suficient prin el însuşi.
xxxx
Nu trebuie să fii atent asupra mişcării obiectelor
exterioare. Trebuie să te concentrezi numai asupra vieţii din
tine, pentru că acuitatea percepţiei şi a înţelegerii lumii
exterioare provine din interiorul tău şi, cu cât eşti mai atent
asupra momentului când imperceptibilul devine perceptibil,
când imaterialul devine material, când nimicul devine ceva, cu
atât eşti mai aproape de casă, de absolut. Reuşitele exterioare,
chiar cele mai măreţe şi mai impozante edificii, sunt supuse
coroziunii, lumea interioară însă nu suferă modificări şi este
singura care asigură o fericire continuă şi reală. Aşadar,
frumuseţea şi calitatea lumii exterioare este direct
proporţională cu simţirea vieţii din tine.

*

Este imposibil să-l convingi pe om că este îmbâcsit de
fals şi minciună prin cuvinte, pentru că el nu are la ce raporta
ceea ce-i spui decât substanţei atomilor ce-i constituie trupul
acum. Este imposibil să-l convingi, ocărându-l, că
obişnuinţele sale sunt anacronice şi că sunt împotriva vieţii şi
continuităţii ei.
Este imposibil să-l convingi că ceea ce se numeşte
caracter, personalitate sau poziţie în societate este ceva
dobândit de la alţi oameni prin interacţiune, că nu are valoare
şi nu-i aparţine.
La ce bun să-i spui că, folosindu-şi propria voinţă, poate
acţiona asupra atomilor săi transformându-i din grosieri în
subtili, din pământ în lumină, ca să se bucure viaţa în el, la ce
bun să foloseşti cuvinte din acestea pe care el nu le poate
înţelege? De aceea, ultimul meu cuvânt adresat direct ţie este
acesta: SIMTE!

*

Te afli în meditaţie dacă, în nemişcare, auzi sunetul
prezentului chiar în tine, nu cu urechile ciulite înspre un
anumit obiect, ci în stare brută, apropiată de original, de
sunetul creator, neprocesându-l cu ajutorul creierului şi
nesimţind în corp nici o încordare, ci doar o stare de blândeţe
şi absolută beatitudine, pentru că dacă vei simţi o cât de mică
încordare înseamnă că nu meditezi şi nu te decreezi
întorcându-te în unul, ci eşti preocupat în continuare de
obiective condiţionate de reguli false şi străvechi...
Te afli în meditaţia decreării şi întoarcerii în Dumnezeu
atunci când nu ştii că ştii sau că nu ştii ceva despre un obiect,
un subiect sau despre relaţia dintre ele.

*

Şi clipa şi-a dezvăluit din nou comorile. În ea, nefiind
repetiţie şi plictiseală, am resimţit-o splendidă şi
cutremurătoare. Starea, când realmente materia mea fizică a
devenit inexistentă.
Am simţit clar, într-o clipă, doar pentru o clipă, că
materialitatea este o plăsmuire a minţii, o creaţie a unui
program jucându-se cu şirul posibilităţilor.
Dar cel mai straniu a fost că am simţit că programul
acesta, care constrânge toate fiinţele la anumite coordonate şi
dimensiuni, adesea abominabile, nu vine din afară, ci este
făcut de însăşi fiinţele vii, fiecare în dimensiunea sa.
Şi-am spus: dacă nu pot să zbor, este deoarece cred în
proprietăţile materiei ce acum mă compune, într-un segment
de dreaptă ce se sprijină pe un anumit timp şi un anumit
spaţiu. Dacă nu sunt liber şi nu mă simt pe mine însumi aşa
cum sunt, nelimitat, este pentru că mintea m-a înrobit şi că am
fost educat să mă mulţumesc cu firmiturile ei.
Şi-am spus: pentru banala plăcere a gustului să las la o
parte viaţa şi să mor din nou?! Nu, mulţumesc, nu-mi mai este
foame...
Şi m-am ridicat de la masă şi am început să mă topesc...

*

În acest univers manifestarea ta se bazează pe
energie. Energia provine din hrană. Dar din toate, hrana
fizică care se transformă în energie prin digestie este cea mai
slabă.
Cea mai puternică este hrana care provine din lumină,
numită şi hrana impresiilor - care există numai pentru că
există lumina care conturează lucrurile.
Adeseori vedeţi oameni palizi, slabi şi cu privirea goală
pendulând între lucruri. Ei sunt lipsiţi de energie pentru că ei
nu absorb tocmai cea mai puternică energie, cea care provine
din impresii. Ei nu privesc cu atenţie niciodată, ei nu se
concentrează niciodată. Oricât de multă hrană fizică ei ar
mânca, ei sunt slabi, bolnavi şi obosiţi.
Pentru că în acest univers Dumnezeu este întotdeauna
un singur lucru, dar, atenţie - nu lucrul acesta sau acela, ci
doar un singur lucru.
Tu eşti în contact cu cea mai puternică sursă de energie
din manifestare când eşti atent doar la un singur lucru. Şi când
privirea ta s-a mutat de la un lucru la altul datorită mişcării
inerente în această manifestare universală, tu trebuie să fi uitat
cu desăvârşire de lucrul pe care l-ai privit şi să fii atent numai
la lucrul pe care îl priveşti, îl asculţi, îl guşti, îl pipăi sau îl
miroşi. Altceva nu trebuie să mai existe.
E suficient să fii atent la un singur lucru şi toate
necesităţile îţi sunt acoperite. Toate răspunsurile şi toate
secretele pe care le cauţi într-o mie de lucruri şi de vieţi peste
vieţi în generaţii şi generaţii de trudă şi obidă se află într-un
singur lucru - cel din faţa ta, pe care tocmai îl priveşti. Toate
lucrurile sunt un singur lucru, toate posibilităţile sunt aplicaţii
ale unui singur lucru. Totul este spirit, totul este sinele viu al
lui Dumnezeu, acelaşi cu al tău.
Spiritul este doar prezenţă, nu este asemeni celorlalte
lucruri care se manifestă pe suportul spaţiu-timp. De aceea el
este imposibil de conceput şi de explicat. Însuşi suportul
spaţiu-timp pe care se derulează toate lucrurile există pe
suportul spiritului. Dacă Dumnezeu n-ar fi prezenţă şi numai
prezenţă niciodată nu ai putea spune ca a existat ceva în trecut
sau că va exista ceva în viitor.
Dar până atunci, în această lume, fii atent - Dumnezeu
este doar un singur lucru. În nemanifestare el este nimic,dar
acolo este un alt capitol care nu se va putea scrie niciodată.

*

Când te concentrezi asupra vieţii din tine, când te simţi
cu atenţie, nu ai cum să mai fii atras de acţiune, de satisfacţie,
de plăcere. Greşeli precum sunt mânia, lăcomia, egoismul,
violenţa, intriga, răzbunarea, pe care majoritatea oamenilor nu
le mai disting ca atare, confundându-le practic cu viaţa lor, nu
apar şi la oamenii atenţi la viaţa din ei, pentru că ei ştiu şi simt
că viaţa este ceva imaterial care nu are nevoie de nimic şi este
cu atât mai împlinită cu cât este mai liberă de orice ar putea
veni din afară.
Toate fiarele cad de pe tine şi tu eşti pregătit să zbori.
Când simţi pentru prima dată momentul desprinderii de acest
pământ negru şi pietros şi te ridici puţin, foarte puţin, ca un
pui de pasăre care dă să zboare, atunci simţi ceva de
nedescris. Stadiul următor al evoluţiei, cel de înger, dă
primele semne că el există cu adevărat. Şi majoritatea
mizeriilor omeneşti se estompează, odată cu mintea care le-a
purtat şi o lumină nouă ţi-arată calea-n univers.
Merită să trăieşti pentru asta. Dar pentru altceva, nu...

*


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Om înspre înger - A treia carte

A treia carte, pdf, aici Constantin Luntraru A TREIA CARTE * Eu am tot ce este mai important: posibilitatea de a lucra cu ...